În seara zilei de 2 septembrie, am participat in calitate de reprezentanta a “Raftului cu idei” la avanpremiera peliculei Kyra Kyralina, ultimul film regizat de Dan Pita. Filmul este inspirat din nuvela omonima a scriitorului Panait Istrati si este produs de Castel Film (cu sprijinul Centrului National al Cinematografiei si al Societatii Romane de Televiziune), investitia in aceasta productie fiind estimata la 1,5 milioane de euro.
Dupa vizionarea peliculei, scena salii de cinema “Elvira Popescu” a fost ocupata de o parte din echipa de productie, presupus dornica a fi luata la intrebari. Recunosc ca m-am simtit stingherita ca nimeni nu indraznea sa zica nimic, iar dupa ce altcineva s-a incumetat sa intrebe care au fost costurile productiei, mi-am zis ca e cazul sa trecem la esenta si i-am adresat domnului Pita urmatoarele intrebari, textual: “De ce Panait Istrati si de ce Kyra Kyralina?”.
Dumnealui intai s-a amuzat pe seama titulaturii publicatiei de fata, dupa care a etichetat intrebarile mele drept “intrebari de copil mic”. I-am spus ca mi le asum si am asteptat raspunsul, preferand sa nu adaug ca, daca toata lumea i-ar fi intuit intentiile regizorale, ce rost ar mai fi avut sesiunea de intrebari?! Zic si eu…in fine, recunosc ca, de regula, combat pertinent astfel de replici arogante, dar, din respect fata de cei 76 de ani ai domnului Pita, am preferat sa-i ascult raspunsurile, fara sa comentez faptul ca mare parte din generatia tanara habar n-are cine-i Panait Istrati, motiv pentru care mi s-a parut firesc sa-i adresez intrebarile susmentionate, ca doar nu a intentionat sa se adreseze unui public restrans.
Desi dumnealui a declarat, drept raspuns la intrebarile “de copil mic”, ca Panait Istrati este un autor “mereu actual” (acest raspuns fiind preluat de mai toate publicatiile prezente ca element esential al declaratiilor regizorului), am banuiala ca filmul nu va fi usor digerat de publicul larg. Ba nici chiar de cei care ii indragesc opera lui Panait Istrati, pentru ca, desi pentru acestia va fi “mereu actual”, filmul nu reuseste sa recreeze atmosfera istratiana decat intr-o oarecare masura.
Mai exact, aceasta masura priveste scenografia, atmosfera istratiana fiind recreata gratie decorurilor lui Catalin Rusu, costumelor Oanei Paunescu si muzicii lui Adrian Enescu. Insa prestatiile actoricesti au anihilat efectul produs de elementele de recuzita, cel putin pentru mine care am fost si sunt fascinata de cartile sale.
Personajele lui Panait Istrati au forta, sunt pasionale si voluptuoase, pe cand personajele din film mi-au parut lipsite atat de vlaga, cat si de emotie. Mama Kyralinei si a lui Dragomir este de o voluptate aproape masculina ca intensitate, insa actrita Iulia Dumitru, o figura foarte expresiva, de altfel, nu reuseste sa inspire decat frivolitate. Cea care o interpreteaza pe Kyralina are macar scuza de a nu avea studii actoricesti, deci nici aceasta nu reuseste sa transpuna pe ecran decat infatuarea Kyralinei, insa nu si celelalte caracteristici ale personajului istratian: aptitudinile de odalisca, spiritul vindicativ, dorinta de a domina, etc. .
Dragomir mi s-a parut cel mai gresit interpretat personaj. Mai degraba am apreciat prestatia actoriceasca a pustiului ce-l interpreteaza pe Dragomir copil fiind, insa Corneliu Ulici ascunde toata esenta personajului originar: pe ecran apare o victima a imprejurarilor, insa cartea ne-a dezvaluit, intr-o maniera decenta, atat latura sa incestuoasa, cat si pe cea pederasta, dar si pervertirea la alte pacate lumesti, insa nu de ordin carnal. Mai mult decat atat, Dragomir este un personaj intr-o continua agitatie, bantuit de dorinta de a fi liber, cautandu-si necontenit alter ego-ul feminin, pe Kyralina.
In ciuda acestor repere istratiene, Dragomirul lui Dan Pita este o figura stearsa si mult prea statica, atat in atitudine, cat si in emotii. De altfel, si scenele de interior au fost cam statice, fiind nevoie de mai multa vitalitate scenica pentru a descrie paradisul dionisiac si pagan al casei mamei celor doi frati.
Am fost insa placut surprinsa de prestatia lui Mircea Rusu, ce-l interpreteaza pe tatal celor doi, singurul actor ce a conferit autenticitate personajului sau.
Si apropo de autenticitate, desi firul epic respecta pana la un anumit punct sursa de inspiratie, iar in film sunt preluate pasaje intregi din carte, dupa disparitia mamei evenimentele sunt prezentate intr-o alta ordine decat cea istratiana, ba chiar sunt distorsionate.
Închei printr-un fragment din carte, care reflecta concluzia mea cu privire la acesta ecranizare: “O viata de om nu se poate istorisi, nici scrie. O viata de om, care a iubit lumea si a strabatut-o, e si mai cu neputinta de povestit. Dar când acesta a fost un om pasionat, când el a cunoscut toate formele fericirii si ale nenorocirii, strabatând pamântul, atunci e aproape o îndrazneala sa încerci sa redai o imagine vie despre ceea ce a fost viata lui. Mai întâi, e o imposibilitate pentru el însusi; de asemeni pentru cei ce trebuie sa-l asculte.
Farmecul, pitorescul, partea interesanta a vietii unui om cu temperament puternic, zbuciumat si, în acelasi timp, aventuros, nu sta totdeauna în faptele izbitoare ale acestei vieti. Frumusetea trebuie cautata de cele mai multe ori în amanunte. Dar cine sta sa asculte amanunte? Cine le poate gusta? Si, mai ales, cine le-ar putea întelege?”
eu zic ca n-am înteles noi, caci doar oamenii de cinema si un anumit public vor întelege, asa cum a zis domnul pita. :)
Clar! … :))
Decaderea treptata, dar sigura, a lui Dan Pita ca regizor dupa prabusirea comunismului si a cenzurii este un fapt care nu mai avea nevoie de o noua confirmare.