„No Exit” (fr. Huis Clos – ro. Fara iesire) este o piesa de teatru francez existentialist scrisa de Jean-Paul Sartre. Titlul original este echivalentul frantuzesc pentru „in camera”, referindu-se la o discutie privata cu usile inchise. Piesa a fost jucata pentru prima data in Théâtre du Vieux-Colombier in luna mai a anului 1944.
Piesa reprezinta un tablou al vietii de apoi, in care trei personaje ce au decedat sunt pedepsite prin a fi incuiate intr-o camera, impreuna, pentru eternitate. Piesa este sursa unuia dintre cele mai celebre si gresit interpretate citate ale lui Sartre: l’enfer, c’est les autres („Iadul este alti oameni”), o referinta a ideilor lui Sartre cu privire la chinul ontologic constant de a fi obligat a te vedea pe tine insuti ca pe un obiect in lumea constientului altei persoane.
* Atentie – urmeaza rezumat. Aflarea anumitor detalii ar putea diminua placerea lecturii sau a vizionarii lucrarii in cauza.
Trei suflete damnate: Garcin, Inès si Estelle sunt aduse in aceeasi camera din Iad, de catre un misterios valet. Asteptandu-se la pedepsirea pacatelor fiecaruia pentru eternitate prin tortura cu masinarii medievale, sufletele raman uimite in camera simpla, mobilata in stil renascentist frantuzesc. Nici unul din sarmanele suflete nu-si recunosc motivul condamnarii: Garcin spune ca a fost executat pentru ca a a fost un pacifist, in timp ce Estelle insista ca in cazul ei s-a facut o greseala.
Inès, totusi, le cere sa inceteze sa mai minta reciproc si sa-si marturiseasca pacatele. Inès refuza sa creada ca ea si ceilalti doi au ajuns in aceeasi camera din intamplare si curand realizeaza ca au fost pusi impreuna pentru a se enerva si chinui unul pe celalalt. Garcin sugereaza ca fiecare sa-l lase pe celalalt in pace, insa Inès incepe sa cante despre o executie, iar Estelle vrea neaparat sa gaseasca o oglinda. Inès, lesbiana fiind, incearca sa o seduca pe Estelle, oferindu-se sa-i fie „oglinda” si sa-i descrie cum o vede prin ochii ei, insa ideea o inspaimanta pe Estelle.
Dupa cateva momente de cearta, sufletele decid sa isi destainuie crimele de care se fac vinovate, astfel incat sa stie fiecare la ce sa se astepte de la celalalt. Garcin si-a inselat sotia si s-a purtat urat cu ea; Inès a sedus sotia verisorului ei in timp ce locuia cu acestia; si Estelle a avut o aventura si a ucis copilul ce-a rezultat din aceasta. In ciuda revelatiilor fiecaruia, sufletele continua sa se calce pe bataturi unul pe altul. Garcin cedeaza incercarilor lui Estelle de a-l seduce, ceea ce o infurie foarte tare pe Inès. Garcin o implora pe Estelle sa-i spuna ca nu e un las pentru ca a incercat sa-si paraseasca tara in timp de razboi. In timp ce aceasta ii spune ce vrea sa auda, Inès ii spune ca Estelle face asta doar pentru ca asa ar putea sa fie cu un barbat. Acestea il determina pe Garcin sa incerce sa scape din camera. Dupa ce incearca in mod repetat sa deschida usa, aceasta se deschide larg, dintr-o data, insa Garcin e incapabil sa iasa. Crede ca va fi salvat doar atunci cand Inès are incredere in el. Ea refuza, spunand ca Garcin este evident un las si promite sa-l faca sa se simta mizerabil pentru eternitate. Estelle, infuriata de tratamentul pe care Inès i-l aplica lui Garcin, incearca s-o ucida pe Inès, injunghiind-o de mai multe ori. Cum sunt deja morti, atacul nu are nici un efect. Amuzata, Inès se injunghie singura. Socat de absurditatea sortii sale, Garcin concluzioneaza, „iadul inseamna <<alti oameni>>” – nu masinarii de tortura sau pedeapsa fizica, ci suferinta si turmentele celor de care nu poti scapa. Piesa se termina cu unirea celor trei suflete intr-un raset prelungit inainte de a se preda ideii de a petrece eternitatea impreuna.
