Jean – Paul Sartre – Existentialismul este un umanism

Jean – Paul Sartre – Existentialismul este un umanism sau caracterul coercitiv al curentului umanist asupra existentei

  [mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]E[/mkdf_dropcaps]xistentialismul, ca doctrina filosofica, s-a caracterizat printr-o accentuare a individualitatii si a subiectivismului si a capatat amploare, devenind celebru, abia dupa cel de al II-lea razboi mondial, avand ca temei lucrarile lui J.P.Sartre si ale altor existentialisti, precum Albert Camus, Martin Heidegger, Maurice Merleau Ponty sau Simone de Beauvoir, fondatoarea feminismului. Termenul de existentialism a patruns in constiinta filosofica, concretinzandu-se intr-o realitate conceptuala in jurul anilor ’30, avandu-l ca promotor pe Fritz Heineman, odata cu lucrarea semnata de acesta, ce vorbeste despre ”Spirit, viata, existenta”, aceasta servind, totodata, drept o unealta ideatica in sensul naturii dependente a intreg ansamblului actional si fenomenal de existenta umana, imprimand declarativ inerenta existentei umane sub aspect subiectiv cat si obiectiv, in orice proces.

   Sub auspiciile sfarsitului celui de al II-lea razboi mondial ce favorizeaza multiple dezvoltari tehnologice, cat si politice sau in plan cultural, cadrul prielnic adoptarii unei posturi antiautoritare, a consituit pentru Sartre un imbold in vederea participarii sale la grupul intelectual ”Socialisme et liberté”. De asemenea, afinitatea sa ideologica cu stanga marxista a facilitat contextul liberal din perspectiva caruia Sartre a decis sa-si perpetueze conceptiile existentialiste ce vadit purtau emblema socialismului, marcat de extinderea drepturilor si libertatilor.

   Sartre s-a exprimat de pe o pozitie ferm combatanta in raport cu conventionalismul ce promova existenta incostienta, bazata pe supravietuire si destin providential. Acesta afirma ”Cand ne gandim la Dumnezeu ca la un creator, il gandim, in majoritatea cazurilor, ca un artizan superior. Orice doctrina am avea in vedere, ca este o doctrina precum cea a lui Descartes sau chiar a lui Leibniz, noi sugeram intotdeauna ca vointa provine, mai mult sau mai putin, din intelegere sau, cel putin, o insoteste pe aceasta, astfel ca, atunci cand Dumnezeu creeaza, el stie precis ce anume creeaza” , unde notiunea de mestesugar se afla, neindoielnic, in conformitate cu tendinta fireasca a individului de a echivala cele doua lumi, cele doua posturi: a omului si a obiectului; astfel, derularea existentei umane printr-o dependenta de norme prestabilite de catre divinitate, are menirea de a reliefa nevoia absoluta a omului de a accede, de a fi parte a unui univers superior aceluia care-l sileste la o vietuire superficiala si imprevizibila, contrara subordonarii maladive unui ansamblu operational dirijat de o entitate exterioara, invizibila, care contravine liberului arbitru. In om dainuie, totusi, o necesitate acuta de siguranta si certitudine, pe care, judecand din perspectiva inaccesibilitatii lor, incearca sa le atribuie creatorului suprem.

   Dupa Sartre, ”fiecare individ uman este realizarea unei anumite conceptii care ar rezida in intelegerea divina”, asa cum fiecare obiect reprezinta, deci, materializarea unei anumite formule sau plan stabilit cu anticipatie care ar rezida in intelegerea acelui meserias si al motivelor lui. Asadar, la o presupusa incercare de a ne indeparta de divinitate, afirmarea increderii in firesc se resimte de influente stiintifice; prin urmare, caracterul uman se poate motiva sa-si indrepte convingerile catre sfera pragmaticului, riscand, insa, sa se devoteze unei prejudecati potrivit careia omul este conturat, prin analogie, aidoma unei caramizi inerente unui edificiu complex, alcatuit prin respectarea unor etape premergatoare, cum se procedeaza in arhitectura. Potrivit lui Sartre, insa, modul in care putem proiecta obiecte in minte, ghidandu-ne in functie de un sistem de legi functionale cu aplicabilitate certa, nu coincide cu expresia construirii umane, exceptand masura in care omul este biologic programat si raportat la natura creatoare, aceasta fiind o parte din universalitatea sustinuta de Kant.

   Realitatea umana, asa cum o descrie Heidegger, o percepem ca fiind o realitate prezenta, un cumul de elemente unice pentru fiecare individ in parte, ilustrand si puterea de adaptare.Odata nascuta, o fiinta umana este nevoita sa strabata acele drumuri decisive pentru viitorul acesteia, ca persoana rationala, sa inainteze pe un drum lipsit de certitudini, insa nu fara a avea stabilita o certitudine a scopului.Sartre subiliniaza silirea de a deveni, prin raportare la colectivitatea umana, o raportare inevitabila; existenta omului, la nastere, poarta o acceptiune limitativa, treptat insa, nazuind catre o existenta inconstient, instinctiv prezumata.Inceputul existentei umane poate echivala in aceste conditii cu o schita a formei sale ulterioare, aflata intr-un proces incesibil de modelare si de prelucrare a ego-ului.Astfel, odata cu ivirea unei vagi perceptii a unui sine solicitant de autodefinire si precizie, omul se regaseste, prin reflex, constrans a-si intemeia un rost. In consecinta, angrenat intr-un cotidian care il stimuleaza volens nolens intru conceperea independentei si a relationarii, individul este definit prin spectrul propriilor dorinte si expectante, in functie de bagajul de solicitari cu care il aprovizioneaza cotidianul. Multitudinea de optiuni care sosesc in intampinarea fiecarui om, se bazeaza pe o reciprocitate conditionala, in acord cu ceilalti membri ai societatii; in acest sens, unele alegeri pe care le socotim a ne servi esclusiv segmentului privat al vietii noastre, exercita de cele mai multe ori o influenta practica si asupra celor angajati in succesiunea noastra de oportunitati, fie ca interlocutori, fie cei cu care ne implicam in parteneriate, posibil determinanti ai celeilalte parti a balantei noastre, in lipsa unei intentionalitati; pentru ca, in situatia unei alegeri efectiv hotaratoare asupra prezentului sau viitorului, varianta proritara optiunilor ar fi, negresit, cea care ar trasa directia unui aport avantajos de confort fizic, material sau psihic al propriei persoane, avand astfel eficacitate si in determinarea indivizilor proximi in adoptarea aceleiasi decizii sau strategii.

   ”Omul nu este nimic altceva decat ceea ce face din el”, conchide Sartre. Realitatea omeneasca e lesne observabila: omul se afla intr-o permanenta definire, de la nastere pana la moarte; flexibilitatea cu care traiul sau se conformeaza legilor naturii, subzistand intr-un univers in care cea mai nesemnificativa miscare isi poate dovedi forta de-a rasturna intregi sisteme si principii, omului nu-i poate fi cu putinta a se individualiza prin izolare, avand in vedere firea sa care nu se poate desavarsi in afara unei ”coliziuni” cu celelalte personalitati. Intregimea factuala a fiecarui individ acorda o rezonanta signifianta actualitatii, insa doar in virtutea posteritatii, deoarece, potrivit mentiunilor lui Sartre, omul e constient ca intensitatea a ceea ce infaptuieste in prezent, va avea rasunet in viitorul apropiat; acesta stapaneste temeinic actiunile sale actuale de care se face exclusiv raspunzator, lansarea acestora ingaduind si o posibila previziune a celor ulterioare. In ce masura, de pilda, s-ar responsabiliza un talhar fata de victima sa? Ar da socoteala, oare, doar pentru fapta sa? Sub aspect legal, acesta raspunde penal, insa, in realitate, subiectul comporta o problematica mai complexa, judecand in functie de sirul secvential de consecinte manifestate din punct de vedere moral si psihic (starea launtrica a victimei), etic si social (constiinta si ponderea negativa a faptei asupra realitatii celorlalti membri ai comunitatii). Astfel se explica de ce ”responsabilitatea noastra este cu mult mai mare decat am presupus, caci priveste umanitatea in intregul ei”, iar daca actiunile unui individ compromit realitatea unui tert, sau daca personalitatea infantila isi intemeiaza forma inca nedeslusita prin raportarea la sabloane, ”modelandu-ma pe mine, modelez deopotriva omul”, afirmatie prin care Jean-Paul Sartre demonteaza elementul divin, ca forta centralizatoare a unei existente predestinate.