IONEL TEODOREANU – 60 de ani de la mutarea la cele vesnice

  [mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]N[/mkdf_dropcaps]umele lui Ionel Teodoreanu, cuprins între rezervele criticilor si nostalgiile cititorilor, poarta amprenta unui timp aparent stins. El însusi este o silueta, ce întinereste cu copilaria în el din Iasii perioadei interbelice, erou al unui cenaclu si al unui public, mai curând personaj decât scriitor. Totusi, la sase decenii de la parasirea acestei lumi, actualitatea sa acopera oricare dintre impresiile vârstelor trecute.

   Se naste la 6 ianuarie 1897, la Iasi. Tatal, Osvald,magistrat , este descendent al unuia dintre numele majore ale dreptului iesean al secolului al XIX –lea, avocatul Alexandru Teodoreanu. Mama, Sofia, profesoara de pian la Conservator, prietena veche a lui George Enescu, este fiica lui Gavriil Muzicescu, figura marcanta a istoriei creatiei muzicale românesti. Copilaria, petrecuta alaturi de fratii sai, Alexandru (viitorul Pastorel Teodoreanu) si Laurentiu, este pe deplin paradisiaca prin îngaduinta parintilor si buna îndrumare a tentatiilor vârstei de catre bunici. Atras de sport si de lectura, urmeaza scoala generala (începuta la Pitar Mos din Bucuresti, finalizata la Iasi) si Liceul National din Iasi, (unde profesor de literatura îi este Calistrat Hogas), iar în 1916, dupa absolvire, pe fondul intrarii României în razboi, este admis la Scoala de artilerie si geniu. Starea de sanatate, departe de a fi stralucita, îl împiedica sa participe la lupte. Moartea, în 1918, pe frontul francez, a lui Laurentiu este prima fisura majora a universului paradisiac.

   Dupa razboi, drumul sau începe sa se defineasca. Prima veriga – întâlnirea cu Stefana Lupascu, sora viitorului autor al lucrarii Les trois matières, apropiata a Cellei Delavrancea, veche prietena a Teodorenilor. A doua este tot rodul amicitiei, de aceasta data cu Demostene Botez, care îsi invita, în 1919, fostul coleg de liceu la sedintele de redactie ale revistei Insemnari literare. Ce însemna publicatia în viata culturala a Iasilor? Numele membrilor sai reprezinta cea mai precisa definitie – George Topîrceanu, Mihail Sadoveanu, Demostene Botez si nu în ultimul rând, cel al conducatorului sau, Garabet Ibraileanu. Ultimul este si cel care, dupa parcurgerea primelor texte, îi ofera sustinerea deplina, temelie unei prietenii profunde.

   Considerând ca dupa hibernarea îndelunga a copilariei si adolescentei se cuvine sa împlineasca asteptarile celor apropiati, devine student al Facultatii de Drept pe care o absolva, prin promovarea în trei sesiuni consecutive a examenelor, în 1920. De asemenea, examenul de licenta este si el o reusita stralucita. Motivul acestui demers impresionant este, printre altele, conditia tatalui logodnicei sale, juristul Stefan Lupascu, de a îngadui casatoria lor abia dupa ce tânarul Ioan – Hipolit îsi finalizeaza studiile. Începe, astfel, asumarea vietii de familie, profesionale si literare. Prima are în centru nasterea, în 1921, a gemenilor Alexandru si Osvald (copii reali ai unui tata neverosimil). Cea de-a doua – îndatoririle de avocat cu firma , dar fara clienti. Ultima – definita de colaborarea cu Viata româneasca – traduceri, frustrari si încurajarile lui Garabet Ibraileanu. Pe scurt – ziua trebuia sa fie a încercarii profesionale de a câstiga, luptând si rabdând, noaptea, noaptea – a scrisului. Totusi, literatura n-as fi cedat-o nimanui caci nu e altceva decât un mod de a trai.

   In paginile Vietii românesti apar povestirile din Ulita copilariei. Apoi La Medeleni. Dupa 1927, vreme de doua decenii, în fiecare an apare un nou volum semnat de Ionel Teodoreanu. Si cu toate ca medelenismul devine eticheta definitorie iar succesul de public îl depaseste pe cel al criticii, dobândirea calitatii de membru de seama al Baroului din Iasi, verile dedicate scrisului la Agapia, numirea, în iulie 1930, ca director al Teatrului National din Iasi si grija pentru repertoriu, calitatea actorilor, desfasurarea repetitiilor sunt componente ale chipului împlinirii.

   Anul 1933 marcheaza o schimbare fundamentala. Renunta la conducerea Nationalului si planuieste sa paraseasca Iasii. Motivul – în parte, stabilirea majoritatii membrilor Vietii românesti în Capitala, impresia ca vechiul oras este tot mai departe de imaginile cunoscute, ca si nevoia unui alt început. Farâmarea legaturilor are loc brutal prin moartea, la 12 martie 1936 a lui Garabet Ibraileanu, apoi, un an mai târziu, a parintelui sau. Revenit, în 1938, în Bucurestii primilor ani de scoala, initiaza o noua componenta creatiei sale – cea a memorialisticii. Este perioada polemicii cu George Calinescu, a noilor prietenii – printre cei apropiati numarându-se Ion Pillat, Tudor Argezi, Camil Petrescu sau Nicolae Tonitza – , a traducerilor si prezentei în programa scolara, dar si a subrezirii sanatatii, confruntarii cu o realitate tot mai sumbra începând din 1940 si a reflectiei profunde, pe fondul contestarii operei sale, asupra a ceea ce cu adevarat are a fi important.

   Dupa 1947, tocmai înfruntarea timpurilor îi defineste activitatea. Pe plan profesional, reuseste sa obtina achitarea în cazuri politice, printre ele numarându-se si cel al actorului Matei Alexandru. Pierde dreptul de a publica iar locuinta îi este rechizitionata, fiind silit sa se mute la periferie. Ultimii ani de viata sunt reflectati de ciclul La portile noptii si marcati de adormirea întru Domnul a Sofiei Teodoreanu în 1952.

   3 februarie 1954. În fata unui magazin alimentar, în drum spre tribunal, aproape de locuinta, într-un Bucuresti înzapezit si mocirlos, (Valeriu Râpeanu), moare în urma unei sincope cardiace. Se încheie, astfel, nu doar o biografie ci o lume care, dincolo de nuante idilice sau de excesul figurilor de stil, da marturie despre întelepciunea si masura unui mod de a descoperi , deslusi si defini realitatea. De aceea, Ionel Teodoreanu ramâne unul dintre putinii nostri scriitori care au impus o mitologie a unui loc si a unor vârste (Paul Cernat).