„Un roman despre cum se poate înota în timp și în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Și fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!” – părerea autoarei.
[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]Î[/mkdf_dropcaps]mi doream de mult să-i citesc pe Inocentii Ioanei Pârvulescu – încă de când am aflat de apariția cărții, dar fără să știu exact despre ce este vorba. Probabil îmi plăcea titlul și, oricum, aveam încredere în mâna scriitoarei, pe care am mai citit-o și cu alte ocazii și a cărei scriitură m-a bucurat atunci, ca și acum. Fie vorba între noi, nu am știut despre ce inocenți e vorba decât în momentul în care făcusem deja rost de carte și o aveam în mână, gata de a o deschide și de a începe lectura. Nu mi-a trebuit mult ca să mă conving că am făcut o alegere bună, încă de la început am simțit o liniște aparte, pe măsură ce cuvintele curgeau de pe o pagină pe alta.
Inocentii Ioanei Pârvulescu exact asta sunt: niște inocenți – copiii de altadată, care acum au devenit adulți. Vocea naratoarei este vocea unei fetițe de nici 10 ani, în care sunt transpuse cuvintele omului mare, dar care își amintește, uneori cu lux de amănunte, copilăria frumoasă și imposibil de recuperat.
Mi-a plăcut nespus de mult felul în care casa copilăriei celor patru eroi (Ana, Dina, Doru și Matei) prinde viață în ochii micuței Ana (naratoarea), ba, mai mult decât atât, are un suflet asemănător celui omenesc, peste care se lasă umbra atunci când apare durerea, care suferă, de fapt, odată cu locuitorii ei. Cred că majoritatea celor care au avut o copilărie cel puțin acceptabilă și sedentară, adică trăită în același loc în cea mai mare parte a timpului, simt o conexiune aparte între ei și casele părintților lor, în care și-au trăit inocența și în care, deopotrivă, poate și-au și pierdut-o.
Casa copilăriei este asociată cu oamenii care o locuiau și care o însuflețeau, fiecare cu rolul său, dar și cu personalitatea sa, iar toți membrii, la un loc, clădeau imaginea de ansamblu și dădeau culoare imobilului. Așa e și în cazul meu, poate așa este și în cazul tău. Eu, ca și micuța Ana, nu aș putea uita niciodată senzația de bine, de cald, de liniște de acasă, senzația de siguranță și confort sufletesc pe care le aveam când locuiam cu bunica, sentimentul de iubire necondiționată, vizibilă, pe care îl aveam atunci când locuiam cu ei toți.
Revenind însă la firul poveștii, descoperim în cartea Ioanei Pârvulescu istoria unei familii numeroase, care, vreme îndelungată, a locuit în aceeași casă mare, cu etaj, pe de strada Maiakovski, din Brașov. Personajele sunt atât de frumos creionate, încât nu e deloc greu să ajungi să le îndrăgești și să ai impresia că le cunoști personal, că le-ai mai văzut cândva în viața asta (poate chiar în familia ta?!). Cei patru eroi despre care scriam mai sus își trăiesc vârstele copilăriei ca la carte, într-un mod autentic, ce merită, cu adevărat, a fi povestit. Născându-se într-o familie de intelectuali, aș spune, cu un bunic medic și o mătușă profesor de geografie, ambii pasionați pe viață de meseriile lor, copiii simțeau constant dorința de a cunoaște mai mult, de a ști, de a înțelege; tocmai de aceea, fie sunt fascinați atunci când cea mai mare din gașcă, Dina, descoperă romanele de aventură și le împărtășește și celorlalți experiența lecturii ei, fie pun tot timpul întrebări celor mari și ascultă cu atenție și interes răspunsurile lor. Toți patru sunt preocupați de istoria familiei, ar da orice să tot asculte poveștile de viață ale părinților și ale bunicilor, experiențe ce par aproape imposibile pentru ei, la vârstele fragede la care se află.
Totodată, prin poveștile lor, adulții le dau (și ne dau) adevărate lecții de viață, pe care, desigur, nu le vor înțelege pe moment, dar de care, poate, își vor aminti în timp. Deci, pe lângă simplitatea vieții de copil, pe care o avem în prim-plan, cartea ne face martori ai unor cugetări profunde despre viață, îndemnându-ne, subtil, la meditație.
Mai mult decât istoria unei familii, ne delectăm și cu frânturi de istorie a frumosului și îndrăgitului Brașov sau, pur și simplu, cu descrierile minunate ale Tâmpei de vară, de toamnă, de iarnă, ale coloraturii noilor sale veșminte, în ton cu schimbarea anotimpurilor.
Dincolo de asta, atmosfera pe care o putem intui cu ușurință este una de armonie familială, de căldură a unui cămin – clădit cu greu de către cei mari și iubit atât de mult de cei mici – încât aceștia din urmă se vor întoare acolo și când se vor face ei înșiși oameni mari, după cum ne mărturisește ,,micuța Ana” spre finalul istorisirii.
Totuși, cu toată inocența ei de copil, Ana (ca și ceilalți trei tovarăși de joacă, dar și de viață) exprimentează, la un moment dat, o suferință mai mare decât ea, pe care nu o înțelege în totalitate la momentul respectiv; cert este că noi, ca cititori, vom avea o strângere de inimă când vom citi despre moartea unui membru al familiei, eveniment ce lasă casa în doliu, iar umbra de tristețe despre care vorbeam mai sus se așterne și rămâne atât timp cât i se cuvine, atât timp cât și ceilalți membri ai familiei o poartă.
Cartea Ioanei Pârvulescu, Inocentii, nu este una greu de citit, dar abundă de emoție, iar stări de bine, de cald, de râset ni se instalează în suflet citind-o, dar și, așa cum era de așteptat, de nostalgie, de ușoară tristețe și regret după vremurile copilăriei noastre, pe care nici noi, nici micuța Ana, nu le mai putem recupera nicicum – poate doar prin rememorarea lor, din când în când.
*foto cover Adevarul.ro
