Cronică film: Inimi cicatrizate (2016), regie Radu Jude
Inimi cicatrizate – un film ca o carte. Emoții, durere, frumusețe, viață și moarte. Toate împletite cu succes într-un film bun, în care viețile personajelor pun privitorii pe gânduri, întocmai cum un roman reușit ar putea îndemna la reflecție profundă.
De altfel, Inimi cicatrizate este o adaptare liberă după romanul lui Max Blecher, un scriitor român din perioada interbelică, dar care a fost mult mai apreciat în străinătate decât la noi în țară (cu toate că, iată, la câteva zeci de ani distanță, opera lui Blecher este redescoperită și transpusă atât în piese de teatru, cât și în film). Deși nu am ajuns încă să citesc romanul, cu siguranță o voi face după vizionarea filmului. Știu, totuși, că viața scriitorului nu a fost una ușoară, iar povestea romanului este inspirată puternic din realitatea lui.
De cealaltă parte, având doar ,,experiența” filmului, nu voi fi tentată să fac o comparație și mă voi putea dedica în întregime capodoperei cinematografice.
Povestea îl are în centru pe tânărul Emanuel, care, în România anului 1937, se îmbolnăvește de tuberculoză osoasă (aceeași boală care îl va mistui și pe Blecher însuși), o boală frecvent întâlnită la vremea aceea și care putea avea consecințe grave, în lipsa unor soluții medicale eficiente împotriva ei.
Frumosul și urâtul se îmbină într-un mod ,,armonios” aș putea spune; frumosul îl regăsim în locul în care se află sanatoriul destinat bolnavilor de tuberculoză, undeva pe malul mării, și nu puține sunt cadrele în care marea se întinde calmă și măreață în spatele personajelor, parcă pentru a evidenția micimea lor, ca oameni, în comparație cu imensitatea universului. Tot ca frumusețe putem percepe și anumite momente din viețile bolnavilor, în care se strâng cu toții și par să facă abstracție de iminența unui destin tragic, în care nu trăiesc decât în prezent (poate tocmai pentru că și ei conștientizează că doar de prezent pot fi siguri) și în care simțim și noi, ca privitori, o anumită liniște și speranță că lucrurile poate se vor îndrepta.
Urâtul îl resimțim însă (atât noi, cât și personajele) ca pe o umbră care apasă întreaga lume, pentru că se află în fiecare răsuflare a bolnavilor, în fiecare cuvânt rostit: posibilitatea morții.
Personajul principal, Emanuel, este un tânăr cu percepții profunde asupra vieții și care înțelege exact ce i se întâmplă, cu toate că preferă să continue să creadă cu tărie că se va face bine; își face chiar și planuri de viitor alături de Solange, o fostă pacientă a sanatoriului, de care se îndrăgostește.
Dincolo de optimismul său, Emanuel trăiește însă și momente de singurătate autentică, în care meditează asupra vieții de neînțeles, care sfidează orice sistem logic; se și întreabă, la un moment dat, cum se face că unii scapă (de moarte) și alții nu, dar fără să pară neapărat revoltat în fața unei asemenea nedreptăți, ci, pur și simplu, încercând să înțeleagă.
Suntem martorii dramelor unor oameni care, treptat, își pierd speranța, ale unor oameni care ajung să petreacă în sanatoriu chiar și ani de zile, pentru ca, în final, în loc să se întoarcă acasă, se întorc în pământ. Rămânem fără cuvinte în fața acestor povești reale, ai căror protagoniști am putea fi cu toții și ne gândim dacă nefericirea noastră cotidiană chiar are o bază solidă, comparativ cu ceea ce ar putea fi.
Ecranizarea lui Radu Jude m-a impresionat și prin prisma altor aspecte: atenția acordată detaliilor, încercarea (și reușita, aș spune) de a recrea o Românie interbelică autentică, dar și realizarea unor cadre romantice – pe plaja pustie, cu marea în fundal, fum de țigară plutind în aer și oameni ale căror sentimente le poți ghici – sau cadre cu impact emoțional puternic, simple, dar sugestive (un sicriu coborât ușor în pământ, cu flori aruncate deasupra și cu plânsete în fundal, fără vreo altă explicație).
Un alt detaliu pe care l-am apreciat este faptul că, pe parcursul filmului, apar pe ecran fragmente de text, ca extrase dintr-un jurnal, care prezintă gândurile cele mai intime ale lui Emanuel, din care ajungem să îl înțelegem mai bine și să ne dăm seama de profunzimea cu care privește tot ce i se întâmplă, dar și de capacitatea lui de auto-analiză.
Sentimentul pe care l-am avut la finalul filmului a fost de încântare și de tristețe deopotrivă; cred că este imposibil ca privitorul să nu fie tentat să se opreasă un moment, să tragă aer în piept și să se gândească – la viață, la fericire, la importanța unei clipe.
