Iata o serie de evenimente cu final neasteptat.
Institul Francez din Bucuresti a implinit 80 de ani – cum trece timpul nu-i asa – parca mai ieri era anul de gratie 36 si isi deschidea pentru prima data portile catre cultura romana si viceversa. Fiindca pe scurt cam asta face de 80 de ani aceasta onorabila institutie, pune o punte intre doua culturi. Si cu ocazia acestei aniversari au dorit sa ofere publicului roman o adevarata valoare a culturii franceze, dar care sa fie cumva legata si de Romania, si se pare ca acest lucru s-a implinit cel mai bine in persoana unui copil genial al muzicii, Ingmar Lazar, francez cu radacini in Romania.
Ingmar Lazar a descoperit pianul la cinci ani si la putin timp dupa aceea l-a descoperit lumea pe el, astfel ca la 22 de ani cati are acum, este una din personalitatile trecute de mult de etapa promisiunilor. Raftul cu Idei a primit o invitatie si pentru ca Alina nu putea sa mearga si m-am inscris cu promtitudine pe lista, iata-ma la Ateneu. Deci a fost nevoie ca Institul Francez sa faca 80 de ani, sa vina Ingmar Lazar la Bucuresti, sa primeasca Raftul cu idei invitatie si Alina sa nu poata merge ca sa ma trezesc la Ateneu. Da, stiu, sunt norocoasa, asta dupa ce am dat de, sper! singurul taximetrist tanar din Bucuresti care nu stia unde-i Ateneul. Repet, stiu, sunt norocoasa.
Ma duc insotita de fi’miu cel mic, care a facut si el vreo sase ani de pian dupa care a decis ca nu-i destul bun, si voia cumva sa se asigure ca a luat decizia buna, ascultandu-l pe unul cu putin mai mare decat el. Da, a luat decizia buna, va fi concluzia serii, dupa ce vom vedea cum poate imblanzi pianul Ingmar Lazar.
Pana sa inceapa concertul, am tras cu ochii la lumea din jur: lume buna, eleganta, se auzea destul de des franceza, dupa cum era si normal, sala pe trei sferturi plina, ceea ce e o performanta in sine pentru un copil de 22 de ani. Singurul meu regret era ca generatia lui nu prea era prezenta. Parca tinerilor nostri li se destupa urechile doar catre 30 de ani, dar asta e, plus mieux vaut tard que jamais! Si inca ceva. Ateneul mi s-a parut, nu stiu de ce, acum, foarte mic. Parca Bucurestiului i-a ramas mic Ateneul, totusi vorbim de un oras asa in crestere, nu doar cantitativa ci si calitativa. Da, bine, stiu, vor fi multi dispusi sa ma contrazica…
Bon, bref, vorba gazdelor. Incepe concertul. Cu o treaba oarecum amuzanta. Apare pianistul de dupa perdea, simplu, firesc, se duce la pian si… dezmembreaza pianul. Ia o ditamai bucata din el si-o sprijina de perete. A inlaturat suportul pentru partituri cred, fiindca a cantat fara partitura. Oricum a fost amuzant. Dupa aceasta miscare, Ingmar se asaza si incepe sa cante.
Francezii au un verb mai expresiv ca al nostru. Noi spunem ”canta la pian” ei spun „jouer au piano”. Verbul lor e ludic si surprinde mult mai bine ceea ce face Ingmar cu pianul. Este un adevarat „piano whisperer”: il imblanzeste, il educa, se cearta cu el, se alinta cu el, se joaca cu el, se lupta cu el, se ia la tranta cu el. Practic pe parcursul celor aproape doua ore mi s-a parut ca a trecut prin toata gama de relatii posibile, a epuizat verb dupa verb iar la final cred ca tot ce-i mai ramasese a fost sa se casatoreasca cu el in aplauzele noastre prelungite intr-o atitudine demna de Dickens: ”please, sir, i want some more, please, please” . Ne era inca foame, asta e.
Un alt element simpatic al serii a fost ca publicul nu stia exact cand se termina piesele, nu erau neaparat piese extrem de cunoscute (a cantat bucati din Schubert, Mozart, Chopin, Enescu si Liszt), fiind mai degraba piese grele, materiale de demonstrat virtuozitatea, ceea ce s-a si intamplat. Asa ca lumea statea linistita, pana se pierdea si ultima vibratie a coardelor si Ingmar isi freca palmele de pantaloni, intr-un soi de „foiala” care parca ne spunea: „Gata, am terminat, nu aplaudati?” A fost de altfel singurul lui fel de a comunica, extraverbal, cu sala.
As mai vrea sa spun ca Ingmar Lazar are un fel unic de a canta cu tot corpul. Torsul lui face niste volute care amintesc oarecum de Ray Charles. Mana stanga, cand nu e folosita, pare ca e a unui agent de circulatie care-i face dreptei ”haide, haide..”, capul participa si el la aceste volute descrise de tors, miscarea parului e un omagiu adus lui Celibidache, si totul e intr-o frenezie fascinanta, desigur, la partile mai intense. Cand e vorba de picurat note din varful degetului, corpul se linisteste, practic pare sa se lichefieze si sa dispara si sa ramana doar buricele degetelor sa nasca muzica. Omul e in sine o demonstratie despre cum te poti lasa trait de muzica. Sunt convinsa ca in viitor imi va fi greu sa gasesc un bilet la Ingmar Lazar, un motiv in plus de bucurie ca l-am putut auzi azi.
Sunt bucuroasa ca am reusit sa incropesc acest material fiindca pe drum spre Ateneu ma gandeam cum sa fac sa scriu despre muzica (nu am mai facut-o niciodata pana acum) si tot ce-mi venea in minte era gluma din Pedagog de scoala noua: ”muzica iaste ceva ce-ti gadila urechile in mod placut”. Cum sa scrii despre muzica atunci cand pe ea o traieste fiecare intr-un unghi subiectiv perfect. Cand e vorba de muzica, publicul e unu la unu cu pianistul-cantaretul. De aceea nici nu putem comenta dupa un concert, asa cum o facem dupa o piesa de teatru, film, balet… Esti tu cu impresiile tale dezlantuite de muzica, impresii pe care muzica le scoate dinlauntrul tau si ti le posteaza pe tapetul constiintei. Dar fiecare are alt tapet, desi muzica e aceeasi. Ba mai mult, fiecare, ascultand aceeasi muzica, in momente diferite, are „tapete” diferite. Dar n-o mai lungesc. Spun scurt si sec.
Urechile noastre au fost gadilate atat de bine incat acum pot fi surde o buna bucata de timp la tot balastul fonic din jur. Si pentru asta trebuie sa-i multumim, ca la Oscar, Instututului Francez, Raftului cu Idei, Alinei si familiei. Si desigur, lui Ingmar Lazar. Chapeau!
