Cronica de teatru: Iarna, spectacolul teatrului Nottara
Iarna este un spectacol atipic. Un spectacol eveniment pentru care nici descrierea si nici imaginile din prezentare, desi promitatoare, n-au reusit sa ma pregateasca suficient. Ireal de frumoasa este Iarna regizorului Mihai Maniutiu, cu scenele ei picturale si pline de poezie.
Abordarea m-a impresionat atat de mult incat am simtit nevoia sa investighez si sa o compar si cu alte puneri in scena (piesa se joaca in intreaga lume). Si indraznesc sa spun ca varianta “noastra”, cea romaneasca, este cea mai creativa si expresiva. Si absolut memorabila.
Iarna este tipul de spectacol–concept in care fiecare “detaliu” conteaza, in care totul trebuie sa se lege si sa fie perfect: scenografia (Adrian Damian), luminile (Cristian Simon, Andrei Florea), sunetul (Vladimir Ivanov), jocul actorilor si coregrafia (Andrea Gavriliu). Si, daca se intampla, rezultatul este absolut spectaculos.
Povestea este simpla. Asa sunt povestile universale, cele care transcend timpul si spatiul. Simple, si cu atat mai puternice. Doar patru scene. Doar EL si EA.
Andi Vasluianu si Catrinel Dumitrescu sunt cei care dau voce textului (tradus de Carmen Vioreanu) scris de unul dintre cei mai apreciati si “jucati” dramaturgi contemporani: norvegianul Jon Fosse.
Ei ne “spun” eterna poveste a iubirii. A alegerii, pasiunii, disperarii, cautarii, regasirii, despartirii. Dar cuvintele sunt de multe ori calculate. Pot fi inselatoare, pot spune doar jumatati de adevar. Tacerile vorbesc si ele. Iar gesturile, mult mai dificil de cenzurat, reflecta mai bine ceea ce gandim si simtim cu adevarat. De aceea, pe scena ii avem in permanenta pe cei doi actori, dublati de versiunile lor “emotionale”, dansatorii Stefan Lupu si Andrea Gavriliu. Aparenta si esenta.
Pentru ca momentele in care toate mastile cad, iar ceea ce facem/ spunem este identic cu ceea ce gandim si simtim sunt rare. Cele foarte importante, de o intensitate emotionala dusa la paroxism, mai des in cazul marilor dureri, decat in cel al marilor bucurii.
Orice spectacol este o imersiune intr-o poveste aflata in desfasurare. Si presupune implicit, cel putin initial, un anumit grad de ambiguitate. In cazul Iernii, atat textul eliptic cat si ordinea in care se joaca cele patru scene contribuie la mentinerea ambiguitatii, provocand spectatorii sa isi gaseasca singuri explicatiile si sa completeze spatiile libere. Nu stiu daca succesiunea scenelor (intentionat nu vreau sa divulg mai mult de atat) reprezinta alegerea regizorului sau asa era “programata” din textul piesei, dar mi s-a parut, oricum ar fi, o idee excelenta.
Cum excelent am considerat, de altfel, intregul spectacol. O metafora vizuala de o poezie si de o eleganta aparte. Un spectacol care iti va ramane intiparit pe retina si in minte. De care iti vei aminti si peste ani, in zilele friguroase de iarna inzapezita.
