Aproape un întreg raft de romane, printre care cele ale lui Paul Constant si Bucurei Dumbrava, îi sunt închinate lui Iancu Jianu. Lui i se dedica peliculele regizate de Horia Igirosanu si de Dinu Cocea, un volum de benzi desenate, materiale de presa si monografii. Asa se face ca oglinzile care reflecta chipul acestui haiduc sunt numeroase. Adesea si înselatoare. Tocmai pentru ca istoria sa este departe de a putea fi cuprinsa în coaja tiparelor. Si pentru ca faptele sale nu tin de vitejia mitizata, ci de un raspuns crestin la provocarile unui timp. De aceea, viata lui Iancu Jianu este – înainte de toate – imbold privirii profunde asupra trecutului – mereu vizibil în trasaturile prezentului – si îndemn spre croirea chipului lumii potrivit constiintei. Nu istorii de dragoste, nici generozitati ostentative, spirit rebel sau umbre ale teribilismului aflam în fapta sa, ci doar farâme de evlavie prin savârsirea a ceea ce se cuvine.
S-a nascut în 1787, la Caracal, ca vlastar al unui neam vechi de boieri. Înaintasii sai au fost, rând pe rând, figuri de seama ale Olteniei. Tatal sau, Costache Jianu, era ispravnic al judetului Romanati. O familie de vaza, deci, amintind în oarece masura de neamurile Craiovestilor si Grecenilor, caci, asemenea acestora, Jienii erau oameni ai pamântului, stapâni a numeroase mosii, ctitori de biserici si manastiri, aparatori ai cutumelor si împlinitori ai legii. Iancu era mezinul acestui camin plin de bunastare si prunci. La scoala de lânga Biserica Domneasca primeste învatatura cea dintâi, continuata cu drumurile, alaturi de fratii sai, în sate. Asculta, priveste, discuta. Asemenea oricarui stapân, nu-si poate conduce oamenii decât cunoscându-i. Mai ales când vremurile sunt tulburi. Caci din 1714, domnii Valahiei vin de la Stambul. Unii greci, altii români, mare parte dintre ei dornici sa rascumpere banii cu care au cumparat tronul cât mai curând. Vechea boierime este silita sa asiste la pierderea pozitiilor sale. Abuzurilor noilor dregatori li se adauga incursiunile de la sud de Dunare ale trupelor pasei de Vidin, Osman Pazvantoglu. Tradând, mituind, folosind slabiciunea tot mai accentuata a Imperiului Otoman, devine stapân deplin al teritoriului dintre Belgrad si Varna. De aceea, expeditiile de jaf în Balcani devin obisnuite. În 1800 devasteaza Craiova. Doi ani mai târziu, ameninta Bucurestii. Domnitorii munteni îsi cer mazilirea.Si parasesc tara. Populatia, apasata oricum de biruri tot mereu sporite, are drept singur ocrotitor pe Dumnezeu. Boierii pamânteni asista la risipirea averii. Iar, din 1807, la impunerea stapânirii militare ruse.
Acesta este cadrul în care se ridica Iancu. Om scurt, îndesat, rumen la fata, ras, cu mustata deasa si scurta, (…) încaleca fara a pune piciorul în scara si baga glontul prin veriga de inel. (Ion Ghica), stapân a parti din mosiile Falcoi, Racovita si Zvorsca, a unei mori la Caracal boiernas nu dintre cei marunti, la 23 de ani îndrazneste sa se opuna unui încasator de taxe (zapciu) ce pretinde taranilor noi sume, pentru acoperirea pagubelor jafului otoman. Oaia se tunde în pragul verii iar nu i se jupoaie pielea în arsita viforului îi striga tânarul Jian si se ofera chezas pentru plata darilor atunci când starea oamenilor o va permite. Este ignorat. Atunci, pornit de un sentiment curat românesc, (D. Papazoglu), îl ucide pe slujbas. Astfel, începe asezarea rânduielii drepte în Oltenia. De fapt, preluarea unei stafete. La nord de Dunare, numele unui Andrei Popa care nu ezita sa împarta celor nevoiasi banii însusiti de stapânire este completat de faptele de vitejie ale lui Karagheorghe Petrovici care, la sud de fluviu, declanseaza, în 1804, prima rascoala anti-otomana de amploare a sârbilor, urmat fiind curând, de grecul Eftimios Vlahavas ce initiaza revolta din zona Olimpului. Mai ales ultimele actiuni îl inspira pe Iancu Jianu sa pedeapseasca atacurile pasei de Vidin . Incendiaza Plevna si Vidinul. Potrivit unor surse, este cel care pune capat vietii lui Pazvantoglu. Alaturi de Nicolae Abras pustieste raiaua Târgu Magurele. În spatele actiunii se afla calitatea de conducator informal al Olteniei caci, asemenea prietenului sau, slugerul Tudor din Vladimiri, mai târziu, repune lucrurile în albia lor. Ofera danii manastirilor coplesite de abuzurile grecilor. Trimite bani pentru ridicarea de noi lacasuri de cult. Trimite, dupa pilda Sfântului Ierarh Nicolae, în taina, bani celor oropsiti. Judeca litigii. Pedepseste lacomia dregatorilor stapânirii. În august 1812, domnia Tarii Românesti este obtinuta de catre Ioan Caragea, care începu pe fata a hrapi si jafui tara în feliurite chipuri (Zilot Românul), impozite noi adaugându-se celor deja existente. Orice împotrivire este pedepsita aspru. De aceea, capturarea haiducilor din Romanati devine prioritara. Prins în decembrie 1812, întemnitat la Caracal, Iancu este adus la Bucuresti. Domnul, cunoscator al influentei boierilor olteni, impune în schimbul eliberarii, o „cautíune” de 1833 de taleri drept garantie pentru despagubirea celor afectatí. Iancu se ofera sa plateasca întreaga suma ceruta, pe lânga garantie, prin vânzarea proprietatilor sale. Eliberat în 1814, dojenit parinteste de Voda Caragea înaintea Divanului, curând, Iancu Jianu revine la vechea îndeletnicire. Fratelui sau, Amza, care îl mustra pentru risipirea tineretilor si îi aminteste ca domnitorul a initiat redactarea de legi ce sa impuna ordinea în tara, îi raspunde simplu: Legile fi-vor pentru toti? Voda va pleca, asa cum a venit. Noi unde am avea sa fugim de necazuri?
sursa foto: ro.wikipedia.org
Este din nou prins, în noiembrie 1817. Pedeapsa capitala este inevitabila. Doar ca, potrivit legii pamântului, cerut fiind în casatorie de catre Sultana Galateanu, una dintre tinerele din suita domnitei Rallu Caragea, este eliberat. Respingând bunavointa celor ce dadusera porunci poterelor aflate pe urmele sale, se retrage, împreuna cu sotia sa, la mosia Falcoi. Viata sa capata nuantele celei monahale. La sfatul duhovnicului sau, zideste o manastire. Spre iertarea pacatelor mele si pentru mângaierea celor striviti de griji. În 1818, Ioan Caragea paraseste tronul si tara, stabilindu-se la Atena, unde dupa o activitate filantropica intensa, moare la vârsta de 99 de ani. În 1821 Iancu se alatura miscarii lui Tudor Vladimirescu, preluând conducerea unui corp de panduri. Trimis ca emisar la valiul de Silistra, pentru a-l asigura de loialitatea lui Tudor fata de Poarta, este arestat si eliberat dupa înfrângerea revolutiei. Bolnav, dezamagit de cursul evenimentelor, se retrage alaturi de Sultana si de fiicele sale la Chilii, un catun aproape de Caracal. Din când în când, este chemat la Bucuresti în urma câte unei banuieli de nesupunere fata de domnie. Îsi viziteaza proprietatile din Craiova, Caracal si Slatina si în 1837, ca semn de buna – credinta, accepta numirea ca subocârmuitor al plasii Oltetului. Adoarme întru Domnul la 14 decembrie 1842, osemintele sale, alaturi de ale sotiei, aflându-se astazi înhumate în Cimitirul nr. 1 din Caracal.
Cine nu a auzit de Iancu Jianu? Câti reusesc sa îl desprinda din rama imaginii romantice? Daca o facem, putem întelege ca trecerea sa prin veac este unul dintre raspunsurile pentru nelinistile prezentului. Pentru ca, dincolo de coaja faptei, se afla, de fiecare data, delicata forta a jertfei pentru celalalt. Adica a credintei.
