I.P.S. Lucian Florea, Arhiepiscopul Tomisului
Pentru cei care considera prezentul ca fiind singurul demn de luat in seama, comemorarea trecerii la cele vesnice a unui ierarh trece, cu usurinta, neobservata. Mai cu seama atunci cand aceasta ne asaza inaintea unui nume ce, dincolo de chip, de ctitorii si de slujire, de predici si de glasul care, pentru cei care au putut a-l intalni, nu si-a pierdut reverberatiile, ramane definitia intelepciunii – temelie si liant unei/ unor existente. De aceea, la fiecare sfarsit de august, amintirea mutarii la cele vesnice a I.P.S. Lucian Florea, Arhiepiscop al Tomisului, redobandeste calitatea de inceput.
De la Stremt…
Cel care, vreme de unsprezece ani, va conduce si modela viata spirituala din Dobrogea, s-a nascut in Alba, la Stremt, la 3 aprilie 1922. Cursurile scolii primare le urmeaza in sat. Copilaria – impletire de jocuri si istorii despre revoltele iscate in Stremt in 1782 si in 1835, ca apoi locuitorii satului sa se afle atat alaturi de Horea, la 1784, cat si alaturi de Avram Iancu, la 1848, condusi fiind de tribunul Gheorghe Suciu – nu difera de alte pruncii. Nici povestirile despre cetatea Diodului, cea refacuta de Iancu Huniade, nici participarea la Sfanta Liturghie in biserica din sat si, mai cu seama, la hramul din 8 noiembrie, nu au a fi diferite de episoade similare ale celei dintai varste. Doar ca dobandesc in acest caz o insemnatate putin diferita, neputand lesne a fi trecute cu vederea caci, alaturi de cele amintite, se afla la originea gandului fiului familiei Florea de a deveni slujitor al Bisericii.
…spre viata monahala
Asa se face ca in 1948, Simion Florea se inscie si este admis la Seminarul Teologic Liceal „Veniamin Costachi” de pe langa Manastirea Neamt. Intrarea in universul vechii lavre musatine coincide, prin instaurarea regimului comunist, cu intalnirea nu doar cu o lume noua dar si cu alt timp. De aceea, impunerea, din primul an, drept unul dintre cei mai buni elevi marturiseste nu atat ambitia, aflarea unui refugiu sau dorinta afirmarii, cat o modalitate de protejare si de continuare a mostenirii dobandite la cele dintai varste. Si, in egala masura, asa cum o va proba purtarea ascultarilor ulterioare, un inalt simt al datoriei.
Acest fapt devine evident in decembrie 1949 cand, cu binecuvantarea loctiitorului Episcopului Dunarii de Jos, I.P.S. Antim Nica, devine frate in cadrul obstii Manastirii Sihastru din Vrancea, locas al carui prim ctitor, hatmanul Sandu Sendrea, o inaltase la 1784, ca semn de multumire pentru tamaduirea obtinuta prin intermediul rugaciunile sihastrului Sebastian. Trei luni mai tarziu are loc tunderea in monahism, primind numele de Lucian. In iulie este hirotonit ierodiacon, pe seama Manastirii Sitaru, de catre noul Episcop al Dunarii de Jos, Chesarie Paunescu. In 1953 absolva cursurile Seminarului. Doi ani mai tarziu devine student al Institutului Teologic Universitar din Bucuresti. Dupa primul an de studiu se afla inaintea unei noi oportunitati, ax slujirii viitoare: posibilitatea de a studia la Academia Duhovniceasca din Zagorsk.
In Tara Sfanta
Nu putine sunt, astazi, rezervele fata de menirea in epoca a acestei academii. Pentru Cucernicul Parinte Lucian, perioada de la Zagorsk reprezinta pregatire pentru asumarea calitatii de ctitor. Devenit ieromonah, in 1958, la Manastirea Ciolanu, in 1960, absolvent al Academiei de la Zagorsk, devine doctorand al Institutului Teologic din Bucuresti si profesor al Seminarului Teologic de pe langa Manastirea Cernica. La capatul acestui segment al pregatirii se afla cea dintai provocare majora: numirea ca superior al Asezamintelor Romanesti din Ierusalim si Iordan si, totodata, reprezentant al Patriarhiei Romane pe langa Patriarhia Ierusalimului in 1963.
Cladirea Reprezentantei fusese, in 1939, rechizitionata de guvernul britanic. Prin intermediul demersurilor Patriarhului Justinian Marina sunt preluate biserica si doua camere ale caminului romanesc, restul camerelor fiind inchiriate Ministerului Educatiei si Culturii israelian. „Biserica avea insa peretii goi, din catapeteasma (…) exista doar scheletul, in turnul bisericii se afla doua fisuri din exterior, acoperite cu o scandura, nu exista usa la intrarea in biserica (…), pe pereti se vad urme lasate de gloante.” (Timotei Aioanei, Arhiepiscopul Lucian Florea si staruinta sa pentru Asezamintele Romanesti din Tara Sfanta, in Ziarul Lumina, 17 septembrie 2014). Camerele in care urma sa-si desfasoare activitatea reprezentantul Patriarhiei Romane nu se aflau intr-o stare diferita. Refacerea este realizata cu mesteri locali. La 31 martie 1964, in urma expirarii contractului de inchiriere, restul cladirii caminului revine Reprezentantei. Urmarea – santierul se largeste si, treptat, cu sprijinul Bucurestilor, destinatia initiala este redobandita. Razboiul din 1967 afecteaza lacasul. Dar reparatiile au loc, pe baza experientei initiale, curand. Aceeasi preocupare o manifesta pentru nevoitoarele de la schitul romanesc de la Iordan, aflat aproape de frontiera israeliano-iordaniana, principal sprijin fiindu-i Cuviosul Parinte Iuvenalie Strainul (Ibidem, in Ziarul Lumina, 1 octombrie 2014). Moartea muceniceasca a Cuviosului Parinte Damian Stog, victima a schimbului de focuri dintre evrei si palestinieni, in august 1970, determina inchiderea schitului.
Activitatea publicistica – prin intermediul revistei „Invierea” – constituie, de asemenea, o implinire de seama. Asemenea stiintei inlaturarii diferentelor cu autoritatile statului Israel si cu Patriarhia Ierusalimului. Revine in tara in 1974, la finalul a unsprezece ani de slujire in Tara Sfanta. Experienta dobandita il recomanda pentru ocuparea jiltului de episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane pentru Europa Centrala si Occidentala.
La Paris
Slujirea la Paris nu difera fundamental de cea de la Ierusalim. Tensiunile din cadrul diasporei, ralierea, in 1972, a unui numar insemnat de credinciosi Bisericii Ruse din Afara Granitelor, ca expresie a atitudinii ostile fata de relatia dintre Biserica Ortodoxa Romana si statul comunist, pretind aceeasi iscusinta pentru depasirea obstacolelor, fapt pentru care statutul sau depaseste, adesea, pe cel de simplu colaborator al I.P.S. Teofil Ionescu, ierarhul locului. Eforturile pentru reluarea dialogului conduc la alegerea, in mai 1975, ca urmare a mutarii la cele vesnice a I.P.S. Teofil, a P.S. Lucian ca Arhiepiscop pentru Europa Centrala si Occidentala. Vreme de cinci ani, contribuie la infiintarea de noi parohii, la intarirea asociatiilor emigratiei romanesti, la dialogul cu reprezentantii Bisericilor surori si ale celorlaltor confesiuni. Impartindu-si activitatea intre problemele administrative si vizitele pastorale, devine fin cunoscator al pulsului preocuparilor, dezideratelor si nevoilor comunitatilor romanesti din Centrul si Apusul Europei si, pe aceste elemente bazandu-se, contribuie, in mod substantial, la redeschiderea dialogului acestora cu Romania.
Din nou in tara
In 1980 un nou ierarh este ales pentru Paris. Asa se face ca, in vreme ce misiunea in diaspora a I.P.S. Adrian Hritcu incepe, cea a I.P.S. Lucian dobandeste chip nou, in calitate de Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului. Sprijin activitatii unuia dintre arhiereii de seama ai Transilvaniei, vladica Nicolae Mladin, iar, incepand cu 1982, colaborator al I.P.S. Antonie Plamadeala, in 1985, la apelul energic al celui care, in urma cu peste trei decenii si jumatate, ii oferise binecuvantarea urmarii caii monahale, I.P.S. Antim Nica, primeste ascultarea de Episcop – vicar al Arhiepiscopiei Tomisului si Dunarii de Jos.
La Constanta continua lucrarea careia ii oferise chip si statornicie in misiunile anterioare. Cu aceeasi ravna si energie activitatea publicistica este intregita de buna asezare a diocezei. Ar fi fost bizar ca altfel sa stea lucrurile cata vreme vladica Antim este el insusi faurul unor proiecte ambitioase care, dincolo de folosul real si profund pentru viata Bisericii, reprezinta forma de rezistenta viabila inaintea presiunilor regimului comunist aflat nu departe de crepuscul. Participarea Episcopului-vicar la sfintirea lacasurilor de cult, strabaterea Dobrogei, de la Pardina la Albesti si de la Navodari la Ostrov, ofera argumente, solutii si sperante. Fiecare dintre acestea isi afirma valoarea dupa 12 februarie 1990, cand are loc reinfiintarea Arhiepiscopiei Tomisului. In fruntea noii eparhii, Colegiul Electoral Bisericesc il alege, la 27 septembrie 1990, pe I.P.S. Lucian Florea.
Nou inceput
Ce reprezinta cei unsprezece ani de pastorire? Incercari numeroase. Impliniri dintre cele vrednice de pretuire adanca. Pe scurt – materializarea proiectelor anterioare, de la refacerea invatamantului teologic dobrogean si renasterea Manastirilor Dervent, Sfantul Apostol Andrei, Sfanta Elena de la Mare, la activitate editoriala intensa, reafirmarea locului taramului dintre Dunare si Mare in istoria crestinismului romanesc. Meritul major al vladicai Lucian este acela al departarii, cu intelepciune, a corabiei Bisericii tomitane de bulboanele trecutului recent. In 2001, din motive de sanatate, se pensioneaza, urmasul sau in jiltul arhieresc, I.P.S. Teodosie, continuandu-i lucrarea.
Amurgul
Retras in resedinta arhiepiscopala, I.P.S. Lucian se muta la Domnul la 30 august 2004. Participantii la priveghi, credinciosii inconjurand Catedrala Arhiepiscopala la inmormantarea Inalt Prea Sfintiei Sale, oprirea, de un deceniu, inaintea lespezii ce acopera cripta in care odihnesc, in pronaosul Catedralei Petru si Pavel din Constanta, osemintele vrednicului ierarh sunt argumente suficiente pentru a deslusi semnificatia mostenirii I. P. S. Lucian. O mostenire care isi afla rol de dala a unui drum. Care, in aceeasi masura, ofera pilda unei slujiri fara oboseala a Bisericii cu neostoita ravna. Si cu deplina dragoste jertfelnica.
________________________
sursa cover photo: basilica.ro
