Asa descria Chris Simion, regizoarea, aceasta piesa intr-un interviu: “Hell este o piesa pentru parintii de bani gata”. Totodata, Hell este primul roman al tinerei scriitoare franceze Lolita Pille si a fost publicat in anul 2002, pe cand autoarea avea 19 ani. De altfel, pe cand avea 18 ani, facuse deja primul avort si trasese si prima “liniuta” de cocaina.
Spectacolul Hell s-a jucat prima oara in urbea noastra culturala acum aproape un deceniu, insa a suferit diverse ajustari de-a lungul timpului. Eu o sa va povestesc cate ceva din adaptarea ce se joaca actualmente la Godot Café, tot in regia lui Chris Simion, dar avandu-i in rolurile principale pe Antoaneta Cojocaru si pe Mihai Smarandache (in trecut, Antoaneta Cojocaru juca alaturi de Cristi Iacob).
Primul motiv pentru care am decis sa promovez piesa in cauza este Antoaneta Cojocaru, pe care abia am descoperit-o si m-a incantat prin expresivitatea ei. Citind cateva interviuri date de ea, am prins si mai mare drag si mi-am propus sa o urmaresc si la Teatrul Bulandra, unde joaca in mai multe spectacole.
Antoaneta Cojocaru o interpreteaza pe Hell, care de fapt se numeste Elle, dar cum nu vrea sa poarta numele unei reviste de femei, s-a autointitulat “Hell”. Nu tocmai aleator jocul de cuvinte, pentru ca piesa se axeaza pe efectele drogurilor, atat de paradisiace si, totusi, atat de infernale.
Si asa ajungem la cel de-al doilea motiv pentru care am zis sa scriu despre piesa asta, in speranta ca o vor vedea cat mai multi parinti de bani gata si vor fi “izbiti” in fata de adevarul din spatele vietii glamour a propriilor copii.
Bine, bine – vor spune multi, banii nu justifica usuratatea cu care acesti tineri trateaza viata. Banii nu, dar lipsa afectiunii da. Si poate nici termenul “justifica” nu e tocmai cel potrivit, insa cu siguranta exista un raport de cauzalitate intre copiii crescuti in puf, dar fara afectiune sau principii si tinerii fara orizonturi ce aleg sa-si dedice viata desfraului. E o tema ofertanta din punct de vedere psihologic, dar cum aici nu suntem la ora de psihologie, ma voi rezuma la a spune ca dincolo de zgomot, piesa asta are si un substrat.
Si cand spun zgomot, ma refer la muzica de club ce va insoti traseul personajelor noastre pe parcursul piesei. Hell si prietenele ei isi petrec timpul din club in club, printre “liniute” de cocaina. Desfraul este la el acasa, blazarea, de asemenea. Imaginile sunt clasice pentru tiparul tinerilor bogati care au totul, dar nimic, replicile de asemenea: “Buna! Sunt o japita. Sunt tanara, extrem de bogata si foarte rafinata. In agenda am 500 de numere de telefon la care nu sun niciodata. In loc de creier…am un card de credit. In loc de nas…am un aspirator. In loc de inima…n-am nimic”.
Asta pana cand Hell se indragosteste, “de-adevaratelea”. Evident acestei intrigi ii urmeaza un deznodamant, insa n-am de gand sa vi-l dezvalui, ci va invit sa-l descoperiti voi insiva.
Chris Simion mai spunea despre Hell: “Hell nu este un spectacol, este o experienta. Ii invit pe oameni sa iasa din rutina unui bubble gum si sa intre pentru o ora si treizeci de minute intr-o alta realitate. Iar cand se termina spectacolul, sa se gandeasca in primul rand cu ce pot ei contribui ca sa opreasca epidemia de pitipoance si snobi. Targetul tinta al acestui spectacol il reprezinta parintii de bani gata, care-si indoapa odraslele cu bani si fite, in loc de afectiune, demnitate si curaj”.
In anul 2006, experienta Hell a fost distinsa cu Premiul de Excelenta oferit de Agentia Nationala ANTIDROG.
