Rasuna în Balcani, când si când, o mâna de versuri. Vechi. Incandescente. Au autor, însa vremea si vremurile le-au facut sa apartina fiecaruia. Numele poeziei – Dimandarea parinteasca (Mustrarea parinteasca). Imnul aromânilor. Cel ce contine si istoria de fata.
În secolul al XIX -lea, politica de sprijinire a aromânilor debuteaza în timpul domniei lui Al. I. Cuza, iar sârguinta lui Dimitrie Bolintineanu, el însusi apartinând acestei comunitati, da primele roade. Biserici si scoli, afirmarea identitatii si culegerea folclorului sunt cele mai importante împliniri chiar daca au, mai ales, rol de seminte. Dificultatile nu lipsesc, de la faptul ca teritoriul apartine Imperiului Otoman, perceptia factorilor politici de la Bucuresti asupra problemei nu este pe deplin corecta (ca, de altfel, nici motivatiile), la dorinta fiecarei nationalitati din regiune de a-si afirma nu doar specificul dar si forta.
Printre cei care raspund bunavointei României este si Cucernicul Parinte Haralambie Balamaci. Provenit dintre rumânii farseroti, întemeietorii legendarului oras Moscopole, originar dintr-un neam puternic prin starea materiala dar, mai ales, prin numarul de preoti dati, este cea mai respectata personalitate din zona Koritei, în Sud – Estul Albaniei de astazi. Acest statut, i- a îngaduit, o perioada, vrednicului cleric sa renunte la oficierea Sfintei Liturghii în limba greaca în favoarea dialectului daco-român pe care îl socotea, forma literara a limbii vlahilor. Nemultumirea grecilor fata de aceasta îndrazneala, temerile albanezilor si a unei parti dintre aromâni fata de represalii, sunt stinse de sprijinul tacit al autoritatilor. Din pacate situatia nu dureaza mult. Prin acordul turco-elen din iulie 1881, Greciei îi revin districtele Volos, Larissa si Trohala unde vlahii sunt numerosi. Stiind ca Atena este prea putin preocupata sa respecte drepturile celorlaltor comunitati etnice din regiune, aromânii, în disperare de cauza, se adreseaza sultanului Abdul Hamid al II -lea. Delegatia, din care Papa Lambru face parte, nu poate constata decât slabiciunea Portii pe fondul pierderilor teritoriale si a confruntarii dintre conservatori si reformatori. Promisiunile firave sunt întarite de fermitatea actiunilor vizând afirmarea drepturilor în raporturile cu vecinii. Si de vestea proclamarii României regat. Întâlniri, dezbateri, cautarea solutiilor echitabile pentru fiecare dintre nationalitati, fiecare dintre ele avându-l drept conducator pe Parintele Haralambie care trebuie sa înfrunte nu doar reticenta conationalilor pentru care românii sunt departe, grecii lânga noi si ei au pâinea si cutitul. De aceea, nu se face sa îi suparam.
Cei zece ani de lupta devin tot mai dificili odata cu întetirea presiunilor. Disputele verbale fac loc confruntarilor armate. Constienti de fragilitatea pozitiei lor în fata miscarii nationale grecesti, parte a rumânilor se aliaza cu bulgarii. Apropierea este privita ca masura provizorie de catre Parintele Haralambie pentru care unicul mijloc de a nu fi striviti de poftele celor din jur este obtinerea dreptului de a avea episcop din neamul nostru. Pentru împlinirea acestui deziderat este necesara aprobarea Stambulului. Cu atât mai mult cu cât lacasurile în care slujbele sunt savârsite în limba româna devin principale tinte ale bandelor de nationalisti eleni. Si cum distrugerea cartilor de cult procurate de la Nord de Dunare, insultele si defaimarea nu-l descurajeaza pe temerarul preot, în 1906 parohia primeste vizita Episcopului Fotios de Korita care impune folosirea doar a limbii elene ca limba de cult.
Amenintarea caterisirii în cazul insubordonarii nu aduce nici-o modificare pozitiei Parintelui Haralambie. Dimpotriva, continua sa slujeasca în româna si deschide o scoala în aceasta limba. În replica, ierarhul dispune închiderea bisericii si atunci casa cumparata pentru functionarea scolii capata un nou corp menit adapostirii capelei. Si pentru ca doar daruind primesti, ajuta la înaltarea de scoli si biserici si pentru albanezii ortodocsi. O parte dintre tinerii aromâni hotarâsc sa puna lucrurile la punct. Aflând de planul lor, la sfârsitul Sfintei Liturghii Papa Lambru aminteste ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. (Matei 26,52). Privind fiecare din locul sau, dreptate avem si noi, si albanezii si grecii. Si de aceea, întorcând obrazul sa nu ne fie dat a tese razbunarea caci frati de-o credinta suntem. Nu ne lasam umiliti dar nici nu ridicam cutitul. Caci singura arma, pe lânga rugaciune, ne poate fi doar demnitatea.
Asasinarea Episcopului Fotios de catre un vlah, în urma caterisirii Parintelui Haralambie, inflameaza spiritele. Ucigasul, Tanase Nastu, reuseste sa fuga în România; în schimb, membrii familiei Balamaci sunt arestati. Cum nu poate fi aflata nici-o dovada care sa îi incrimineze, sunt eliberati. Noul vladica de Korita considera prioritara razbunarea predecesorului si doar ascensiunea, în 1908 a Junilor Turci împiedica împlinirea intentiei. Însa razboaiele balcanice solutioneaza cazul. La 28 noiembrie 1912, ca urmare si a sprijinului primit din partea statului român, la Vlore este proclamata independenta Albaniei. Dobândind mare parte din Macedonia în 1913, în urma primului razboi balcanic, grecii se considera îndreptatiti sa ocupe si Sudul Albaniei. Prezenta trupelor Atenei în Epir încurajeaza manifestarile nationaliste. Pentru aromâni, abuzurile ocrotite de turci risca sa fie continuate de noii stapâni ai regiunii. Totusi, scolile în limba româna devin tot mai numeroase, pe masura cererilor. Parte din rumâni pleaca sa studieze în tara. La sfârsitul celui de-al doilea razboi, România obtine recunoasterea drepturilor asupra Dobrogei de Sud si îsi afirma intentia de a-i sprijini pe aromâni.
În martie 1914, în urma acordului cu Marile Puteri, Grecia renunta la Sudul Albaniei în favoarea insulelor egeene. Masura înaspreste situatia Parintelui Haralambie. I se interzice sa-si paraseasca casa iar grupuri de greci supravegheaza locuintelor membrilor familiei sale. Faptul ca nu ezita sa poarte de grija gardienilor sai, oferindu-le din putina hrana pe care o are, stârneste îngrijorarea conducatorilor comunitatii elene. Adus înaintea lor, Papa Lambru le aminteste ca veacuri la rând am fost supusi turcilor. Si nimic nu ne-a despartit, traind în pace si ajutându-ne unii pe altii. Iar dintre ai nostri, au fost si patriarhi la Constantinopol si negustori ce au sporit averea Greciei ori politicieni ce au cârmuit-o în mod întelept. Si nu am cerut nimic în schimb stiind ca suntem frati întru credinta. Dar atunci când am dorit sa ne folosim de limba noastra, voi usor ati uitat cum scolile va erau arse de otomani iar barbatii va erau omorâti în chinuri doar pentru ca cutezau a vorbi limba strabunilor lor. Acceptati-ne asa cum suntem, cu graiul si a noastra biserica. Si iara va fi pace între noi.
Este adus acasa. A doua zi era duminica, 23 martie 1914, cam pe la ceasul sapte. Femeile noastre îsi pusera mândrele lor straie, se pregateau de mersu la besearica. (…) Papa Lambru era gata îmbracat cu sutana pentru slujba, cu barba lui alba pieptanata si crucea de aur mare, pe pieptul sau. Si o iesit la fereastra casei, (…) împreuna cu fratele lui Sotir, care era pictor. Grecii au venit la Papa Lambru duminica aceea, rugându-l sa coboare din casa, doar pentru câteva explicatii. Dac-au vazut ca nu coboara, atunci au început sa traga cu armele, din toate partile, înconjurat. (…) Pâna la urma, parintele a coborât. El, cu fratele lui Sotir. Chiar când au iesit, soldatii antarti s-au repezit spre Sfintia Sa si au început sa-l loveasca cu armele. Unul i-a dat preotului o palma pe obraz. Papa Lambru s-a îndreptat de spate si i-a zis: Loveste si pe partea aceasta, caci nu cred sa fiu chinuit mai mult decât Iisus Hristos. Stiu sa mor pentru dreptate si pentru natiune! Asta a spus, a auzit toata lumea. Astea au fost exact cuvintele lui. (Bogdan Lupescu, Dimândarea parinteasca, în Formula As, decembrie 2008)
Adusi în apropierea bisericii Sfântul Prooroc Ilie sunt batuti, insultati, înjungheati cu baionetele. Martor – conducatorul grupului grec, mitropolitul Ghermanos de Korita. În final, legati de doi dintre copaci si împuscati. Împreuna cu ei, înca sapte sateni sunt ucisi. Corpurile – lasate trei zile pentru a fi un exemplu pentru cei care contesta integritatea Epirului autonom. Urmarea, la 31 martie trupele elene parasesc Sudul Albaniei. În 1925, pe locul capelei parintelui Haralambie se ridica o biserica ortodoxa unde Sfânta Liturghie este slujita în limba româna. Însa, abia în 1970 osemintele Papei Lambru îsi afla odihna iar o strada îi poarta numele. (www.farsarotul.org/nl14_1.htm).
Pentru albanezii de astazi cel care în urma cu un secol se jertfea pentru a apara limba si biserica neamului sau, este un erou national. Pentru români – cel mult un nume. Pentru aromâni, model evocat de versurile lui Constantin Belimace, ruda a sa:
Di sum plocile di mormintsa De sub lespezi de morminte
Grescu a noshci bunj parintsa: Striga -ai nostri buni parinti
Nathimats mari s’aiba an casa Blestem mare sa aiba-n casa
Cai di limba lui s’alasa! Cel ce-si lasa limba lui
Cai sh alasa limba lui Cel ce-si lasa limba lui
Slu arda pira focului Arza-l-ar flama focului
Sa s’ dirina yiu pri loc Sa se chinuiasca pe pamânt
Sai si friga limba an foc! Sa i se friga limba în foc!
