Pe 14 decembrie ne-am luat ramas bun de la Peter O’Toole. Pentru cei tineri si nestiutori, Peter O’Toole a fost un extraordinar actor britanic de origine irlandeza.
Originea irlandeza este definitorie pentru Peter O’Toole. Intrebat intr-un interviu televizat ce inseamna pentru el faptul de a fi irlandez, O’Toole tace o vreme. In tacerea aceea ii simti tulburarea si dorinta de a gasi cuvintele potrivite. Raspunde apoi dintr-o suflare: “It’s the centre of my being!” (Este centrul fiintei mele!)
sursa foto: www.telegraph.co.uk
Tot ceea ce gandea ii era colorat de istoria, literatura, oamenii si geografia acelor locuri. Revenit in Irlanda dupa o copilarie petrecuta in Anglia, totul parca capata sens: “all clicked”, spune el. Se simtise pana atunci ciudat, nelalocul lui, altfel decat ceilalti si deodata: “I wasn’t different at all.” (Nu mai eram deloc diferit.)
Actoria, credea el, inseamna “doar sa fii om. Sa fii uman. Sa nu fortezi.” Iar pentru asta legaturile dintre actori sunt primordiale. Cu Katherine Hepburn a avut ceea el considera necesar: “real chemistry”, afinitate adevarata, care s-a simtit in “The Lion in Winter”.
“Cu nimeni altcineva, in intreaga mea viata, nu am fost atat de incantat sa joc, cum am fost cu Katherine Hepburn; nici macar cu Richard Burton”. Pentru Peter O’Toole, Katherine Hepburn a fost “o femeie extraordinar de excentrica si de minunata” si o prietena buna care l-a sustinut mereu. Cu Richard Burton a jucat in “Becket”, film despre care a spus patru cuvinte care descriu perfect filozofia lui de viata: “Lovely words, lovely mate!” (Cuvinte incantatoare, prieten minunat!)
A iubit cuvintele care creeaza lumi si legaturi reale intre oameni. Cuvintele scrise, scriitorii: “The text!” (Textul!), cum spunea el, dar si cuvintele vorbite. Teatrul era, pentru O’Toole, vorbirea umana adusa la rangul de arta.
In arta actoriei Peter O’Toole a fost adeptul perfectiunii. A tins spre ea si a atins-o. Pe multi ne vor fi bantuit, in ultima saptamana, scene din filmele lui: fluturarea burnuzului alb ca niste aripi de inger in “Lawrence of Arabia”, alergarea cu poalele robei de profesor ridicate in “Goodbye, Mr. Chips”, mersul teapan si expresia impietrita a fetei din “The Night of the Generals”.
Intrebat de ce a refuzat rolul principal din “Dr. Jivago”, Peter O’Toole a raspuns scurt: “Nu mi-a placut”. Daca rolul nu-l atragea, daca nu ii spunea nimic, nu mai era nimic de facut. “The role chooses me, I don’t choose it”: “Rolul ma alege pe mine, nu eu pe el”, afirma O’Toole. Iar rolurilor sale Peter O’Toole le-a daruit profunzimea umanitatii lui. O umanitate de care ne va fi dor. Pe care generatie dupa generatie o va redescoperi, pentru ca Peter O’Toole este de neuitat.
Ne vom aminti mereu gratia gesturilor si eleganta rostirii lui. Nu vom putea sa uitam vreodata forta extraordinara a personalitatii din privirea lui exceptional de albastra. Goodbye, Mr.Peter O’Toole!
