A fi o video-vită nu este un titlu care sa ne flateze. Daca ai intreba un stimabil domn sau o stimabila doamna daca face parte din categoria video-vitelor, raspunsul s-ar traduce printr-o privire ostila. Daca esti norocos. Daca nu, prin niste lovituri laterale. Si totusi intrebarea noastra a urmarit un scop nobil: aceea de a identifica video-vita pentru a o avertiza ca drumul pe care merge o indreapta direct catre abator.
Insa destul cu alegoriile. Sa ne oprim, de pilda, la aceasta carte, scrisa de Giovanni Sartori, Homo Videns cu subtitlul (foarte sugestiv, de altfel) Imbecilizarea prin televiziune sau postgandirea. Una dintre acele carti de o neobrazare crasa, care nu numai ca iti pune mintea la treaba, dar iti si tulbura existenta pana atunci linistita, dusa, in mare parte, in sanul televiziunii si al internetului. Dar cum reuseste aceasta biata carte sa te zdruncine in asemenea hal? E simplu: prin niste idei pertinente despre tendintele in materie de cunoastere.
Giovanni Sartori nu menajeaza cititorul, nu arata indurare pentru bietele lui simtaminte. O spune transant, clar, la obiect: televiziunea atrofiaza intelegerea, televiziunea saraceste informarea si formarea cetateanului si, mai mult decat atat, ea indeparteaza omul de natura sa simbolica si implicit de clasa din care face parte: homo sapiens. Se contureaza, in acest fel, o noua specie umana, homo videns, ispitita nu de cuvant, ci de imagine. Dar mai grav este ca aceasta specie este principalul actor in procesul de regresie al democratiei. Vorbim, astfel, de o videocratie ce goleste de continut democratia ca guvernare a opiniei.
Trebuie sa intelegem ca Giovanni Sartori nu se pozitioneaza ca un inamic absolut al televiziunii. Si nici nu pretinde ca televiziunea este rea de la natura, ci ea s-a pervertit in momentul in care a devenit goala de continut, bazata doar pe imagini, pe limbajul concret, infinit mai sarac decat cel abstract, pe productia de pseudo-evenimente care au facut-o sa cada in trivial. Autorul ajunge sa critice televiziunea intr-un context in care ea a devenit suverana, in asa fel incat cetateanul, video-dependentul, isi pierde treptat simtul critic, capacitatea de abstractizare si pe aceea de a face distinctia dintre adevarat si fals. Si mai mult decat atat, intr-un context in care lectura este doar accidentala.
Poate ca este necesar sa intelegem cartea lui Giovanni Sartori si ca un manifest impotriva pasivitatii, al lenei intelectuale care pare ca guverneaza lumea. Si poate ca este necesar sa intelegem ca ”dolce far niente” este unul artistic, nu apatic. O lectura necesara.
