[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]M[/mkdf_dropcaps]a voi indeparta putin de formalismul tipic unei recenzii prin faptul ca n-am sa plasez in debutul ei informatii biografice despre autor, nu doar pentru ca lucrarea cu pricina este ea insasi o autobiografie, ci si din respect pentru acesta, din dorinta de a nu-i nesocoti dispretul pe care il nutreste pentru palavre si nesuferita supraestimarea existentei sale fizice cu toate elementele ei conexe. Nici n-am sa o elogiez, cu toate ca, in ciuda simtului meu critic, o consider una dintre cele mai bune carti, dar si una dintre cele mai proaste, judecand dupa stimulii de nepretuit care nu lipsesc de pe nici o pagina, niste stimuli pe care insa autorul ii reduce la «nimic» catre finele a ceea ce seamana mai mult cu un jurnal in care monoloagele maieutice anima, cutremura si totodata sting o actiune care are loc doar in interiorul sau, un interior torturat de o constiinta viciata; viciata, paradoxal, de vocile perfectiunii pe care cauta sa o converteasca la banal, dar nu la orice banal, la un banal apoteotic care, in contrast cu natura-i, sa rasune si sa rastoarne toate edificiile epistemice de ieri si azi. Eroul, pentru ca este un erou dupa umila-mi parere, traverseaza de-a lungul existentei sale numeroase ipostaze extremiste, ce variaza in functie de stima de sine specifica fiecarei etape in parte, de la scolarul curios, la tanarul perfectionist si pedant, de la semidoctul infatuat si orgolios, la eruditul solidar ce se viseaza salvator al lumii pe care o dispretuieste cu patima, dar pe care doreste s-o faca vrednica de mantuire: «Nu exista inaltimi de neatins, ci numai aripi prea scurte»; de la geniu, la diletant si apoi la «nimic». Singura constanta a vietii sale este solitudinea, pe care o considera o binecuvantare a blestemului unei majoritati mediocre ce se balaceste in malul ignorantei in care el nu stie sa inoate.
In urma lecturii cartii Un om sfarsit, am realizat ce inseamna, de fapt, o carte buna, cel putin, in viziunea mea; o carte buna este, cu adevarat, nu atat cea care abunda in informatii si actiuni paroxistice, ci acea carte care te face sa si gandesti, dar mai ales sa te gandesti; care scormoneste in constiinta atipita la cantecul de leagan al automatismelor si cliseismului cotidian.
Ceea ce nu declara autorul, dar cititorul simte, e amara desteptare cu privire la triumf care e, cumva, sinonim cu esecul si resemnarea pe care numai o viata epuizata, traita dincolo de granitele supravietuirii ti-o poate oferi intr-un moment ce tremura a ultim; caci ce minte tanara cauta sa se pripaseasca la umbra resemnarii, ferindu-se de soare? ce adolescent se lasa acoperit de valul inselator al resemnarii?! Pentru ca doar resemnarea infantila poate fi inselatoare si la fel de buclucasa. Intotdeauna am asociat resemnarea cu un soi de epuizare a posibilitatilor; iar varsta posibilitatilor epuizate nu-si are locul inainte de varsta celei mai batrane bunici din lume. Stocul tineretii e mereu nelimitat, amprentat de insufletirea prometeica ce le galvanizeaza trupurile tantose al caror mers e mereu apasat.
Opera nu are un curs liniar, ar fi imposibil de vreme ce concentreaza-n ea freamatul vietii unui intelectual a carui eruditie ii sporeste in mod paradoxal (as putea spune ca e maestrul paradoxurilor) naivitatea in incercarea sa plina de emfaza de-a cuceri adevarul suprem din cupa sensului vietii cu a carei proiectare se imbata anticipat; omul surdo-mut care porneste la o vanatoare pe care o calculeaza dupa matematici numai de el stiute.
Fiecare pagina parcursa ma face sa ma gandesc la existenta umana care, pentru cei ce se lasa «calauziti» de ratiunea inselatoare (dar ce nu este, oare, inselator?) e de fapt o autoflagelare perpetua pentru incapacitatea de a identifica scanteia divina menita sa incendieze toata stiva asta telurica, hoata de retine si clipe cruciale; ca doar am fost creati «dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu», nu? Si, deci, trebuie sa avem o scanteie divina ce salasluieste la un etaj inferior instinctelor primare; La aceasta teza as rezuma eu intregul zbucium al lui Papini si periplul de controverse care-i absorb tineretea ambitioasa asemenea unei sugative vii si infometate, tinerete pe care oricum si-o preface in «litere negre si mari».
Cam asa definesc eu lenea, pacatul pe care il urgiseste atat in cele de pe urma capitole, un pacat in spinarea caruia aseaza tot balastul cotidianului si al omenirii care poarta vina (pe care nu o are) lipsei ochilor divini cu care sa-i intrezareasca spiritul, si nu «mutra pocita». Lenea, pe de alta parte, si de departe, pacatul meu preferat, ca sa ma incontrez cu diavolul impielitat in personajul lui Milton, e, intrucatva, neputinta de a recunoaste esenta divina care cica ar musti pe undeva prin ungherele neexplorate ale eu-lui nostru schingiuit de instinctele animalice, de supravietuire, cealalta zestre cu care am fost dotat; neputinta (sau alegerea?) de a ne descatusa fiinta de lumina si de a-i lasa incandescenta sa biruie obscuritatea pe care speram s-o combatem placid cu titluri universitare si lecturi la moda.
Tot neastamparul egoist a carei dinamica este extrasa din combustibilul altruismului cu care Papini se inscrie la idealul absurd de a-l surclasa pe Hristos printr-o mantuire altfel, o mantuire care sa echivaleze cu un update empiric, mi-a adus pe chip un soare cu dinti, pe tot parcursul lecturii. M-am intrebat ca un scolar rebel aflat in fata unui dascal emerit dar stangace in ale predarii:« oare asta chiar crede ca face vreo scofala cu dialectica lui?» cu multe capitole inaintea descoperirii propriei sale lamentari in aceasta privinta. Mai departe, nazuinta sa de a construi de sub streasina edificiului clatinand al ocultismului, imi mai smulgea cate un zambet ironic, dar amar. Contrar exigentei cu care isi intreprinde autoevaluarea, autoproclamandu-se «ignorant», eu una sunt de parere ca tocmai talentul sau scriitoricesc l-a dus pe culmi si «scripta manent» e, cu siguranta, dictonul care imprima acea divinitate de care este zilnic insetat numelui sau, tocmai pentru ca este singura unealta cu care lucreaza, singura preocupare care ii increteste si totodata descreteste fruntea, refugiul si distractia, munca si exaltarea, in sfarsit, ceea ce il defineste, atat ca om al cotidianului rutinat, cat si ca spirit pur. Pentru ca, zic eu, a fi Dumnezeu, ori a-ti fructifica etericul sufletesc divin face echipa redutabila cu a simti, nu atat cu a fac; a face e pur omenesc si nu se manifesta in mod necesar ca efect al simtirii, ci poate fi la fel de bine acoperisul unui cuib al fatarniciei. Multi sfinti au facut, dar asta nu i-a facut pe ei dumnezei; toata lumea face, fiecare face, unii isi dedica intreaga viata facand opere caritabile sau inaltand ceea ce altii au distrus si plantand acolo unde altii au dezradacinat si, cu toate astea, valea ruinei castiga zi de zi kilometri cedati de povarnisul maretiei si al progresului uman confundat atat de frecvent cu cel al tehnologiei.
Intorcandu-ma la pacatul meu preferat, imaginatia, dar si memoria imi perinda o serie de scene care ar avea potentialul de-a sintetiza vizual concluzia, cat si raspunsul la monologul lui Papini, un monolog ce se doreste o sonda in mina providentiala; da, imi permit aroganta de a fi incredintata ca detin raspunsul (fie el doar formal) care refuza pret de aproape un secol sa i se reveleze literatului astuia de Giovanni Papini, poate pentru ca e prea smecher. Poate pentru ca se socoteste atat de smecher cum doar un lenes autentic cu neuroni cat zece mii de armate ale lui Burebista, ce involbureaza sangele-n artere cu tropaieli silogistice, se poate socoti. Dupa cum si-a dat si el seama, hai sa-l numesc perfectionist in esecul perfectului, nu suntem divini pentru ca suntem lenesi; nu facem lucruri divine pentru ca suntem debitori ai lenei care ne cucereste zi de zi, careia noi ii platim un tribut pe care i-l datoram, nicidecum prea mare, un tribut traductibil in energie creatoare cu o dobanda care se traduce in unitati de timp cu ale carui fractionari ne consolam, dar care, laolalta, se preschimba-n peri albi si cute ce brazdeaza obraji ocupati sa se crispeze de ranjete grotesti sau zambete false menite sa intretina politeturi snoabe. Incursiunea in mintea lui Papini mi-a dezvelit nedumeriri personale: oare nu reusim sa ne conectam la propria natura divina din cauza ca suntem lenesi sau suntem lenesi tocmai fiindca avem instalat un software de bruta, faimoasa scanteie divina fiind doar un cookie? Ce poate fi omul daca nu o bruta cizelata? Caci in el nu au cum sa coexiste doua naturi cu aceleasi drepturi. Si atunci, lenea ma trimite cu gandul la Cerberus-ul potterian (cainele cu 3 capete pe care Harry Potter il fenteaza, ca doar joaca un rol intr-o nascocire de miliarde de dolari), straja a pietrei filozofale, unde lenea e intruchipata de caine, piatra filozofala idealul absolut. Lenea e umana. Umanul e animalic. Si atunci, cum poate fi cucerit adevarul adevarurilor, supremul absolut de catre cineva care a fost conceput ca salahor pe o schita murdara, parca vad, de cafea, de o mana dumnezeiasca tremuranda care, odata cu ultima sorbitura, isi zice: «rahat, puteam mai bine!», avertizandu-ne cu nonsalanta ca o va lua de la inceput, intr-o carte care aduce cu un manual de utilizare redactat de un participant aspirant la locul I la o olimpiada a absurditatii. Sa tintesti norul sacru cu sageata profana.
Sunt sigura, totusi, ca nu as adera vreodata la partidul celor care nu concep viata in afara constantei si liniarului doar fiindca pare sa creeze himera desavarsirii. Probabil, tocmai a telui catre desavarsire ne abate de la itinerariul ce corespunde micimii noastre si ne tulbura orizonturile. Poate ca viata este radicalul frumos caruia ne incapatanam sa-i extragem radacina patrata de al carui rezultat stim, oricum, dinainte, ca nu vom fi nicicand multumiti.
Asadar, am sa inchei printr-un citat al unui Papini deceptionat, dar pe care eu il socotesc expresia normalului omenesc, al unei versatilitati cu care ne autosabotam luptand:
Am inceput de toate si n-am sfarsit nimic. Nici n-am apucat bine pe-o strada, ca am si cotit, la stanga sau la dreapta; iar de-aici, pe scurtaturi am nimerit si de pe carari m-am trezit pe alt drum principal.
