Fugi ca de dracu’ de Coelho!

  O carte proasta se citeste greu. Pentru ca are toate ingredientele unei carti bune si totusi iti transforma sistematic creierul in nisip. Ori te-adoarme ori te doboara cu o logica imposibila, ori te plictiseste cu truisme ieftine ori te pacaleste cu idei popcorn care iti taie foamea de idei si iti dau iluzia ca ai facut ceva cu capul tau. Asta e dupa mine cartea lui Coelho, Diavolul si Domnisoara Prym, ultima dintr-o trilogie numita de autor Si in ziua a saptea…, din care mai fac parte Pe malul raului Piedra am sezut si am plans si Veronica se hotaraste sa moara. O trilogie in care  oameni obisnuiti fac fata marilor provocari:  dragostea, moartea si puterea.  Din titlul volumului la care ma refer trag, facil, concluzia, ca puterea e diavolul. Eh, de-ar fi atat de simplu…

   Dar la Coelho totul e simplu, fara nuante, totul are o reteta, in cel mai bun caz o poveste intam…plata, un tipar la care se reduce omenirea intreaga si fiecare om in parte. Autorul stie adevarul. Si ce e insultator in toata povestea asta cu romancierul Coelho este ca, intr-adevar asta e coloana vertebrala a oricarei scrieri – autorul stie adevarul. Dar, dati-mi voie, Coelho n-are maduva spinarii. Sa stii adevarul in literatura, in opinia mea, inseamna sa il duci de la un cap la altul al vietii scrierii tale. Nu sa te lepezi de el la fiecare al treilea strigat de entuziasm al cititorului si sa il mulezi dupa cum doarme bine cititorul fan, multumit ca face parte dintre alesii care mesteca adevarul.

   In fond problema cu Coelho nu e neaparat el, ci cu ceea ce genereaza scrierile lui in mintea cititorilor de Coelho, ca de inima nici nu aduc vorba. Dupa mine, daca esti blindat cu scuturi de literatura adevarata, adica adevaruri ale scriitorilor duse de acestia cu stoicism pana in panzele albe si, daca ai si ceva smerenie fata de nevazutele lumii, poti scapa neatins de sminteala discursului lui Coelho. Dar, am observant ca cine il cauta pe Coelho, nu prea vrea taieturi pe cord deschis si nici viscere imprastiate pe mainile curate. Vrea, usor si repede, sa afle tot adevarul.

   Ei bine, l-am aflat. In orice om se da o batalie intre bine si rau, adica intre inger si diavol si, in general, binele invinge, dar nu si pentru cei mai rai, care sunt umiliti. Cei mai rai sunt politicienii, bogatasii si preotimea, pentru ca mint, manipuleaza si, respectiv, prostesc oamenii de buna credinta, ca noi toti. Intre toti, exista cate unul/una, mai degraba, speciala si neinteleasa, care desi e rau vazuta de toti si cazuta in pacat pana peste cap dupa matricea societatii, ei bine, tocmai ea ajunge sa fie ascultata  si urmata de multime, pentru ca vorbeste bine in public si are mereu argumente.  Ea da batalia pentru omenire, o salveaza de lupi si de diavol, cu care se face frate ca sa treaca puntea ispitelor, apoi ii da un sut in fund acestuia, ii ia banii si pleaca, imbogatita si deci fara nevoia de-a mai face vreo alegere de-aici inainte, sa-si traiasca viata, bine merci. Zici ca e povestea Oanei Zavoranu, in fond o Domnisoara Chantal Prym a Viscos-ului care e Bucurestiul, o mica asezare in care exista o mana de oameni care incearca sa-i pastreze traditiile si obiceiurile in ciuda decaderii lui si a faptului ca toti tinerii au plecat. Un loc in care mosierul Patriciu ne vrea pamanturile sa faca mall-uri pe ele, Patriarhul Daniel binecuvanteaza raul ca doar raul ne mantuieste si primarul Oprescu vrea sa ajunga presedinte. Iar diavolul stie toata lumea cine e. Nu? Ia cititi de vedeti.