Numele sau este familiar pentru specialistii în istoria veacului al XVII -lea românesc. Faptele nu au darul de a-l impune drept model pentru diverse factiuni ale idealizarii trecutului. Caci razboaiele purtate nu i-au apartinut, autoritatea-i era departe de a fi comparabila cu cea a antecesorilor, viata privata poarta amprenta unei placeri care îl poate transforma, cel mult, în personaj agreabil. Cu toate acestea, la 350 de ani de la mutarea la cele vesnice, nu este chiar drept a nu-l evoca. Pentru ca, o privire fugara asupra vietii sale, poate contribui la o mai înteleapta deslusire a prezentului.
Asteptarile tarii
În a doua jumatate a secolului al XVII-lea dependenta Moldovei de Imperiul Otoman devenise aproape desavârsita. Domnii obtineau jiltul prin bunavointa marelui vizir Mehmed Küprülü care îi percepea drept piese utile descurajarii intereselor habsburgice sau transilvane. Taberele boieresti sunt slabite de lipsa de coerenta a proiectelor membrilor. Dupa stralucirea domniei lui Vasile Lupu se impun supunerea neconditionata fata de vointa otomanilor a lui Gheorghe Ghica si, mai apoi, rafuiala cu marii boieri a lui Stefanita Lupu. Moartea celui din urma, la Tighina, în toamna anului 1661, de tifos, în una dintre campaniile de sprijinire a actiunilor militare turcesti, pare a oferi premizele depasirii tensiunilor tarii. Caci, daca pentru familiile de vaza ale Moldovei, importanta este relatia cordiala cu domnul, pentru popor stergerea urmelor foametei teribile din vara lui 1660, rezultat al împletirii dintre raidurile turco-tatare si cele ale lacustelor reprezinta esenta asteptarii.
Vornicul Tarii de Sus – raspunsul cel bun
Dupa aducerea la Iasi a trupului fostului domn si înmormântarea în ctitoria parintelui sau, biserica Trei Ierarhi, nimic nu pare a mai împiedica împlinirea sperantelor. Aproape de sfârsitul vietii, Küprülü dispune ca tara singura sa-si aleaga domnitorul. Iar voia tarii a fost alegerea vornicului Tarii de Sus, Eustratie Dabija. Optiune care beneficia de sprijinul financiar al lui Constantin Ruset, nepotul puternicilor boieri Cantacuzino, Toma si Iordache, sfetnici importanti sub Vasile Lupu, persecutati în timpul domniei fiului sau, si de forta de persuasiune a Dafinei Dabija, sotia vornicului Eustratie. Alte avantaje în favoarea sa – calitatea de boier de mijloc din tinutul Putnei (Vrancea de astazi), cu oarece mosii în apropierea Sovejei, locul sau de bastina, fiu de preot de tara, suficient de vârstnic,lipsit de fii, neapartinator vreuneia dintre factiunile boieresti, blând si pretuit de fiecare dintre cei alaturi de care slujise în Sfatul Tarii, precum si de catre cei carora le – a fost stapân. Apetenta pentru ospete si, mai cu seama, pentru vinul”baut mai mult din oala rosiie decât din pahar de cristal, dzicând ca-i mai dulce vinul din oala decât din pahar” (Ion Neculce, Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija – Voda pâna la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat), era, în egala masura, un atuu deloc neînsemnat.
Divanurile
Astfel „vinit-au Dabija Voda în scaonul domnescu în Iasi, tuturor cu bucurie de buna parere pentru domnu bun de boiariu de tara.Si nu era nici un boier în prepus sau în minciuni la acest domnu, nici teara nu era înpresurata cu darile pe acea vreme.” (Ion Neculce). Pentru ca, odata ajuns pe tronul Moldovei, calitatile de gospodar din timpul vorniciei devin mai evidente. De doua ori pe zi tine divanuri de judecata, analizând, cu grija sporita, fiecare pricina care îi este înfatisata. Oricine are intrare libera iar verdictele pe deplin impartiale determina prelungirea divanului dincolo de înserare.
Ospetele
Grijile zilei sunt sterse de mesele ce tin pâna în zori, în cadrul carora vinurile ocupa loc deloc modest. Însa fiecare dintre petreceri este însotita de porunca de a fi împartite din bucate tuturor celor aflati în apropierea curtii domnesti în nevoie,considerând ca”de mult or fi zvorind ei si or fi flamânzi, neavând de cheltuiala”, asa cum, dupa fiecare divan, trimisi ai domnului strabat Iasii pentru a aduce înaintea judecatii pe cei care, din teama sau nestiinta, având pricini pentru judecata, nu s-au înfatisat. Desigur, licorile scot la iveala si tulburarile domnului si, nu rareori, închinând o noua oala, porunceste sa fie dati mortii sfetnici si servitori ce l-au tulburat. Dar stiind ca firea domnitorului nu în aceste ore are cu adevarat a se arata, nimeni nu se tulbura iar cei vinovati simt doar ca este potrivit sa se retraga alaturi de familii caci a doua zi, Eustratie Voda, nestiutor de asprele vorbe rostite, îi va chema si vor continua a-i îndeplini porunca ca si pâna atunci si le va fi recunoscator pentru credinta fata de el.
Banii…
Pretuirea vitei de vie nu este doar de aceste întruniri dovedita ci si de singura dare pe care o impune, în 1662, – pogonaritul. Acest impozit, platit pe fiecare pogon cu podgorie, a surprins pe multi. Îndatoririle fata de Poarta, ca si nevoile Moldovei erau numeroase si justificau orice masura în favoarea câstigarii de noi sume însa pentru Alexandru Xenopol era de neînteles cum”un domn, care pretuia atât de mult bautura, nu admitea ca si altuia putea sa-i fie de nevoie”. Dar, asa cum argumenta Constantin Gane în deja clasica ”Trecute vieti doamne si domnite”, tocmai cunoasterea profunda a acestei placeri determina instaurarea darii, cu atât mai mult cu cât ea se îndrepta, în primul rând, asupra proprietarilor straini de terenuri cultivate cu vita de vie. Nevoia de bani îl determinase sa înfiinteze,în primul an de domnie, la Suceava, banaria (monetaria) tarii, fiind, dupa 60 de ani, batute monede de arama în valoare de un siling dar si ”salai”– falsuri care copiau silingi poloni, prusieni, lituanieni, suedezi, pe cei emisi de Riga si de Elbing.
… si razboiul
Scopul principal al acestei activitati devine evident în 1663, când oastea moldoveana, alaturi de cea munteana, participa la campaniile otomane din Ungaria Superioara. Cucerirea Ujvar-ului permite moldovenilor sa revina în tara însotiti de o prada de razboi bogata. Urmatoarea campanie, finalizata cu înfrângerea de la Sankt Benedikt, din iulie 1664, constituie o încercare importanta pentru Eustratie. Marele vizir îi cere ca, alaturi de Grigore Ghica al Tarii Românesti sa i se înfatiseze. Domnul muntean, caruia i se datoreaza, în parte, victoria Ligii Rinului prin sprijinul oferit, prefera perspectivei mortii fuga. Cel al Moldovei, la sfatul sotiei sale, la îndemnul marelui postelnic Stamatie – ”sa nu fugi, Maria Ta, ce sa te întorci la Vezirul, ca apoi poate sa vie din urma poronca la teara sa te prinza; ce sa lasi pe Grigorie Voda sa faca el ce stie”- [Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor III. De la moartea lui Mihai Viteazul pâna la sfârsitul epocii fanariote (1601 – 1821), Editura Bic All, Bucuresti, 2007, p. 103]. Înfatisarea înaintea lui Ahmed Küprülü are drept rezultat reconfirmarea ca domn.
Trecerea pragului acestei vieti
Un ultim aspect al cârmuirii sale îl reprezinta relatia cu Biserica. Mitropolitul Tarii, Sava îi este nu doar sfatuitor înca dinaintea ocuparii jiltului arhieresc, în ultimul an al domniei moldave a lui Gheorghe Ghica, dar si parinte duhovnicesc, în aceasta calitate devenind si inspiratorul repararii principalelor lacase de cult ale tarii si a finalizarii manastirii Bîrnova, începuta de Miron Barnovschi si continuata, prin îndeplinirea cuvântului diatei predecesorului sau ucis la Stambul la 2 iulie 1633, pe cheltuiala sa, de Eustratie Dabija. Ca si în cazul altor biserici si manastiri, inclusiv a celor din Sfântul Munte, si Bîrnova beneficiaza din partea domnului si a sotiei sale, de danii numeroase. De altfel aici, la 21 septembrie 1665, are loc înmormântarea lui Eustratie Dabija. Domn devine Gheorghe Duca, sotul Anastasiei, fiica a doamnei Dafina dintr-o casatorie anterioara. Osemintele fostului domn se alatura celor ale Mariei, mutata la cele vesnice la 15 ani, unicul sau copil.
Roadele domniei
Mostenirea sa – o dare ”flancata” de blestemele norodului, anulata si apoi, pâna în vremea domniei lui Constantin Mavrocordat, reimpusa. Monetaria,care îsi continua activitatea pâna în 1668. Casatoriile fiicelor si fiului Doamnei Dafina, din casatoriile precedente, cu boierii de vaza ai tarii. Domnia cu care Ion Neculce îsi începe Letopisetul. Dar, mai ales, amintirea unei domnii asezate, ”cu tara întemeiata”, a unui ”omu bun si blându, fara nice o rautate” care, alaturi de Constantin Cantemir, a avut rarul privilegiu, pentru a doua jumatate a secolului al XVII -lea românesc,de a parasi aceasta lume ca domn, nu sub securea gâdelui ori în închisoare otomana, nici prin eficienta razbunarii boierilor. Mai important decât acestea, ramâne statutul de raspuns al domniei lui întrebarilor ce ne anima. Ceea ce nu poate fi decât rodul istoriei ca îndrumar deslusirii limpezi a realitatii.
