Psihologia sociala apare ca demers stiintific la sfarsitul sec. XIX, in spatiul de cultura francez, fiind ulterioara constituirii sociologiei ca stiinta (1849 – Auguste Conte).
Preocupari de psihologie sociala gasim in cele mai vechi scrieri:
– Platon – Dialogul Republica
– Aristotel – Politica sau Statul atenian
– Aureliu Augustin – De civitate dei
– Niccolo Machiavelli – Principele
– Neagoe Basarab – Invataturile pentru fiul Teodosie
Ca stiinta insa, psihologia sociala se constituie abia la sfarsitul sec. XIX ca stiinta sociala. Cercetand raporturile dintre grupurile sociale, psihologia sociala se poate ocupa de cercetarea raporturilor dintre membrii unui grup social, fie ca este mare (peste 8 persoane), fie ca este mic (2 – 8 persoane).
Metoda de cercetare a psihologiei sociale este asemanatoare cu cea a sociologiei, motiv pentru care aceasta stiinta este cunoscuta si sub numele de psihosociologie, sau sociopsihologie. Disputele actuale intre oamenii de stiinta atrag atentia asupra faptului ca totusi cercetarea psihosociala se deosebeste de cea a psihologiei sociale. In acest sens, au ramas clasice disputele conform carora Gabriel Tarde ar psihologiza sociologia, in timp ce Emile Durkheim ar socializa psihologia.
G. Tarde afirma ca „o societate nu este decat o colectie de fiinte pe cale de a se imita intre ele fara a se imita in prezent; se aseamana pentru ca trasaturile lor decurg din acelasi modul.”
In istoria psihologiei sociale, conceptia lui Tarde a ramas cunoscuta ca teoria imitatiei, avand ca aspect pozitiv faptul ca evidentiaza legile si interdependentele dintre membrii unei societati si avand drept aspect negativ faptul ca exagereaza importanta imitatiei, excluzand in acest fel ideea de progres social, pentru ca daca toate fiintele s-ar imita unele pe altele, practic, din punct de vedere social, am avea de a face cu promovarea la nesfarsit a unui singur model. In realitate, adevarul este ca aceste modele exista ca arhetipuri imitate din punct de vedere social, dar creativitatea fiecarui grup intervine atunci cand acest model este imitat in mod diferit. Acesta este motivul pentru care in comunitati diferite gasim acelasi model desfasurandu-se in cadre mentale diferite si ca urmare manifestandu-se diferit. (ex: nunta, botez, inmormantare)
O alta conceptie o reprezinta teoria actiunii, promovata in spatiul de cultura anglo-saxon de Talcott Parsons, ce incearca o analiza pe temeiuri noi a actiunilor umane in cele trei componente ale sale, considerate fundamentale:
– social
– personalitatea
– cultura
Pentru a ne exprima intr-o maniera schematica, trebuie sa privim orice sistem de actiune in trei perspective diferite:
# Actiunea consta din personalitati diferite, care se influenteaza reciproc
# In al doilea rand, actiunea consta intr-unul sau mai multe sisteme sociale constituite din relatii interactive si nu din personalitati distincte
# Aceste actiuni apar si se desfasoara nu la intamplare, cu in baza unor norme, a unor reguli, toate constituindu-se intr-un cadru cultural numit sistem de norme.
Teoria lui Parsons are meritul de a fi adus in cercetarea psihologica accentul pe importanta fundamentala a culturii, aceasta fiind cea care traseaza cadrele mentale ale unei comunitati, cadre ce determina formarea personalitatii fiecarui individ in parte, determina interiorizarea si acceptarea sistemelor de norme sociale si totodata determina institutionalizarea lor. Un alt merit al cercetarilor lui Parsons consta in faptul ca el da cercetarii psihosociale notiunea de „actor”, desemnand subiectul uman OMUL prins in relatiile de interdependenta pe care le are cu ceilalti „actori” ai societatii.
Aspectul negativ al teoriei lui Parsons este exagerarea acestei dimensiuni culturale in detrimentul celei economice, ori, se stie, raporturile de productie si de consum dintr-o societate determina si ele relatiile dintre membrii respectivei societati.
Emile Durkheim este incontestabil cel mai important reprezentant al scolii sociologice franceze, stabilind regulile metodei sociologice, punand astfel bazele acestei stiinte – dovedita fiabila si concludenta – si in cercetarile sociologice contemporane.
Ca sociolog, Durkheim era preocupat in mod special de caracterul obiectiv, institutional, al societatii. Prin aceasta, Emile Durkheim intemeiaza in cercetarea sociologica o orientare conform careia societatea are un caracter supra-individual, aflandu-se deasupra individului din toate punctele de vedere al valorilor: temporal, axiologic, patologic.
Din acest punct de vedere, el se deosebeste de Tarde, cel care arata ca individul este primordial, el este cel care conteaza, iar societatea este un simplu derivat, un produs al acestor indivizi. Meritul lui Emile Durkheim rezida in aceea ca el descopera statutul fenomenelor sociale ca fiind de natura psihica. Cu alte cuvinte, Durkheim extrapoleaza si aplica principiile psihologiei individualiste (a psihicului general) in cercetarea faptelor sociale si a societatii.
Teoria lui Lucien Levy-Bruhl are o conceptie ce se inscrie in linia generala a lui Emile Dukheim, insa noutatea pe care el o aduce in cercetarea psihologica este studiul pe care l-a interprins asupra mentalitatilor primitive – acest studiu urmareste cercetarea mentalitatilor actuale existente, dar continuand dezvoltari ale acestor mentalitati primitive.
L. Levy-Bruhl va considera ca societatea, colectivul, este anterior individului, insa prezentandu-se ca sentiment al unitatii si al independentei.
Greseala teoriei lui Levy-Bruhl rezida in aceasta extrapolare a mentalitatilor primitive in alte cadre culturale, iar aspectul pozitiv este sublinierea unei anumite continuitati a structurilor de gandire si reprezentare. (O analiza asemanatoare: Claude Levi-Strauss – Antropologia structurala.)
Un alt ganditor apropiat de sociologia lui Emile Dukheim este Georg Simmel (Conduita umana). Acesta continua sa formalizeze, sa puna in scheme, relatiile dintre membrii comunitatii. El sustine ca sociologia este stiinta formelor sociale interdependente de continutul lor.
Aspectul pozitiv al teoriei lui Simmel este acela ca incearca sa faca din psihologia sociala o cercetare stiintifica, iar greseala rezida in aceea ca, spre deosebire de logica, acolo unde formele pot fi si sunt independente de continut, in cercetarea societatii vorbim despre subiecti umani avand culturi diferite, educatii diferite, traditii diferite, aspecte ce trebuie luate in considerare. Ca urmare, continutul conteaza.
