O educatie fara pedepse nu este o educatie in care totul este permis si nimic nu este sanctionat. Ci este o educatie in care regulile sunt precizate deseori si bine definite pentru a favoriza delimitarea “zonelor de siguranta”, in interiorul carora copilul, si mai apoi adolescentul, stie ca poate experimenta ceea ce este permis.[1]
Chiar daca a fi parinte este o arta care nu se invata din carti, exista momente in care oricine poate avea nevoie de o indrumare si un sfat primit intr-un moment in care lucrurile par ca au ajuns intr-un punct mort.
Cartea lui Gilles-Marie Valet este un compendiu ce prezinta cele mai frecvente comportamente ale copiilor si adolescentilor, precum si o identificare a cauzelor care pot duce la aceste purtari necorespunzatoare, alaturi de indrumari in vederea corectarii acestora, ori inlaturarea cauzelor pentru a evita repetarea lor.
O particularitate a acestui volum este faptul ca, pe de o parte, parcurgand randurile avem impresia ca discutam cu o prietena sau cu un membru mai in varsta al familei carora le povestim ultima pozna a celui mic sau le cerem sfatul pentru a corecta diferite obiceiuri nesanatoase, iar pe de alta, clasificarile pedepselor, teoretizarile diferitelor aspecte ale educatie vin sa contrabalanseze cu o componenta stiintifica, facand cartea o lucrare serioasa si solida.
Pedopsihiatrul francez este o voce avizata in peisajul de specialitate actual. Recomandarile sale se bazeaza pe observarea comportamentului copiilor in varii situatii si medii, cat si descifrarea cauzelor care stau la baza manifestarilor comportamentale.
Trecand in revista evolutia conceptului de “a educa” de-a lungul secolelor (de la Biblie la Im. Kant si J. Piaget), autorul ajunge sa raspunda la o intrebare care a stat pe buzele multor pedagogi si filosofi destul de simplu. Astfel, Valet atrage atentia asupra a doua lucruri primordiale in sanctionarea prin pedepse: acestea trebuie sa fie gradate (sa sanctioneze comportamentul si nu persoana in sine) si trebuie sa fie intelese de catre copil (acestuia trebuie sa i se explice unde a gresit si ce consecinte poate avea fapta sa).
Este important sa amintim ca aceasta carte nu este un manifest pentru eradicarea pedepselor ci, mai curand, o lucrare care vine sa clarifice conceptul de “pedeapsa”. Valet, in calitate de psihiatru, face o distinctie clara intre tipurile de pedepse constructive si cele care descurajeaza si inrautatesc un comportament dificil. Aceste pedepse constructive sunt, de fapt, sanctiuni necesare pentru a corecta purtarile extreme. In aceasta categorie intra pedeapsa consecutiva si cea compensatorie.
Pedeapsa consecutiva este legata de actiunea savarsita. Exemplul dat de autor este acela ca un copil care isi distruge singur jucaria preferata va fi deja privat de un lucru care ii place, deci pedepsit intr-un anume sens, iar aceasta peseapsa va dura pana cand jucaria va fi inlocuita cu una noua. Intr-o astfel de situatie, parintele poate ajuta prin comentarea faptei, atragandu-i atentia ca daca ar fi fost mai atent nu ar fi ramas fara jucarie si, in acelasi timp, oferindu-i timp copilului sa isi dea singur seama de urmarile purtarii sale.
Pedeapsa compensatorie este exemplificata prin poate clasicul scenariu cu spartul vazei favorite care poate fi inlocuita cu o alta cumparata din economiile copilului. Tot in aceasta categorie intra si a-si cere scuze celui fata de care a gresit.
La polul opus, se gasesc acele pedepse ale caror efecte pot fi exact contrariul intentiei celui care le-a aplicat. Pe scara propusa de Gilles-Marie Valet se afla pedeapsa prin amenintare (care presupune mustrari), prin distantare (izolarea pana la calmare), privativa (interzicerea folosirii consolei de joc), aversiva si cea prin corectie (aceastea doua din urma fiind blamate cu vehementa).
Pe tot parcursul lucrarii, autorul nu inceteaza sa ne aminteasca faptul ca ceea ce trebuie sanctionat este comportamentul necorespunzator voluntar, intentionat, in niciun caz greselile. De asemenea, autorul ne sfatuieste sa fim foarte atenti cu cei aflati in primii ani de viata care pot face o “prostie” nu pentru ca vor sa isi enerveze parintii, ci din simplul fapt ca ei atunci exploreaza lumea si fara a fi invatati, nu au cum sa stie ce este permis si ce nu sa faca.
Cea mai buna modalitate de a creste un copil ascultator care se va dezvolta intr-un adult fara frustrari este a-l invata sa aiba simtul responsabilitatii. Cum putem face acest lucru ne arata prin exemple concludente Gilles-Marie Valet intr-o carte indispensabila celor care isi doresc sa creasca un copil integrat in societate si cu o inteligenta emotionala dezvoltata.
[1] VALET, Gilles-Marie, Educatie fara pedepse. Cum sa cresti un copil ascultator, Ed. Niculescu, Bucuresti, p. 218.
_____________________________________________________________
Lectura a fost oferita de Editura NICULESCU. Cartea poate fi comandata aici.
