Dragostea este un sentiment de baza in relatiile interumane. De-a lungul timpului, sentimentului de dragoste i s-au inchinat poezii, romane, lucrari de arta. Cele mai faimoase legende si mituri au in centru ideea de iubire ca energie vitala, forta tamaduitoare si putere de sacrificiu. Aceste reprezentari ne-ar putea determina sa consideram dragosteaincompatibila cu stiinta. Cu toate acestea, multe teorii despre dragoste vin din psihologia sociala.
Termenul de dragoste, echivalent cu iubirea sau amorul, reprezinta un „sentiment de afectiune pentru cineva sau ceva” (DEX). El refera, asadar, la o putinta sau o necesitate umana, fiind legat de latura afectiv-emotionala.
Reprezentantii psihologiei sociale au incercat sa determine conditiile in care se produce dragostea, a contextului in care se desfasoara, a formelor variate pe care dragostea le poate imbraca, urmarind formularea unor argumente cu acoperire stiintifica. In „Manualul de psihologie sociala”, Petru Ilut abordeaza problema relatiilor intime si implicit a ideii de dragoste. Dupa cum specifica autorul, in literatura de specialitate se contureaza conceptul de „dragoste romantica”, vazuta ca „iubire adevarata, dezinteresata, bazata pe atasament reciproc”. Ea are in centru o serie de valori umane, care o definesc si o aseaza mai sus de o simpla legatura interpersonala. Ceea ce o contureaza pe deplin este intimitatea fizica a partenerilor, care o transforma intr-o forta vitala. Autorul mentioneaza cele trei componente ale manifestarii dragostei: cea cognitiv-atitudinala, cea comportamentala si cea emotionala. Cu alte cuvinte, dragostea este vazuta ca un ansamblu format din perceptiile partenerilor despre fiecare, manifestarea efectiva a iubirii, ce implica atat componente materiale, cat si non-materiale, respectiv reactiile fiziologice ale partenerilor. Totodata, se impune o distinctie intre tipurile de dragoste, intre dragostea pasionala, caracterizata prin idealizarea celuilalt, febrilitate emotionala, teama obsesiva ca relatia sa nu se termine si dragostea companionala, ce are la baza rationalitatea, echilibrul, sprijin reciproc, intalnindu-se la cuplurile consolidate in timp. Acest lucru explica de ce „flacara” de la inceputul relatiilor „se stinge”. De multe ori, nu este vorba de disparitia dragostei in cuplu, ci de trecerea ei sub o noua forma, cum dragostea pasionala nu poate dura la nesfarsit.
In psihologia sociala, a existat, de asemenea, o inclinatie spre a stabili comportamente si tendinte cognitive specifice starii de a fi indragostit. Dupa cum subliniaza Stefan Boncu in „Psihologia sociala a dragostei”, persoanele care se iubesc trec prin stari emotionale intense, urmaresc izolarea, detasarea de cercul de prieteni, si cauta sa isi consume dragostea intr-un cadru cat mai intim, cat mai personal. Atractia fizica este considerata un fel de conditie sine qua non a realizarii dragostei intrucat duce la intimitate, emotie sau acel „arousal” ce face parte din „tabloul de activare psiho-fiziologica” (Ilut).
Poate una dintre cele mai puternice teorii care ne ajuta sa intelegem mai bine conceptul de dragoste este teoria triunghiulara a dragostei, dezvoltata de psihologul Robert Sternberg. El propune un model al dragostei sub forma unui triunghi, format din trei componente: intimitatea, pasiunea si angajamentul. Fiecare are caracteristici de sine statatoare, dar la fel de bine se pot impleti in diverse combinatii si astfel rezulta tipurile de dragoste pe care le-am mentionat.
In imaginea de mai jos se poate observa cum se asociaza intimitatea, pasiunea si angajamentul. Rezultatul combinarii tuturor componentelor este dragostea desavarsita (consummate love), forma ideala de iubire, care vine insa cu o provocare mai mare pentru parteneri intrucat este destul dificil de intretinut. La polul opus, Robest Sternberg situeaza conceptul de non-iubire, definita ca absenta oricarui element din triunghi si, in consecinta, absenta dragostei.
