Doua lozuri (2016), regie Paul Negoescu – cronica film
Nu ma bulucesc la filmele romanesti, iar din cele putine vazute pana acum, mai ales dupa ’90, putine m-au impresionat. De placut, nu mi-a placut niciunul, dar vreo doua m-au impresionat (4 luni, 3 saptamani si 2 zile si Moartea dlui Lazarescu). In rest, pana si cele declarate vesele au fost cam triste…
Cu Doua lozuri a fost altfel. M-am dus la cinema sa-l vad de curiozitate, din cauza (sau datorita?) sabotajului aplicat acestui film pe IMDB – site de referinta cam pentru tot ce misca in cinematografia mapamondului.
Sabotaj trantit prosteste de niste romani ofticati, adepti ai practicii “sa ne dam cu stangu’-n dreptu”. Alte natii, mai sanatoase emotional, ar jubila sa aiba pe IMDB un film de nota 8.9. Noi, nu! De ciuda ca un pusti joaca vreo 5 minute in acest film, o gasca de inepti ordonati si supusi unui inept-sef s-au ingramadit la usa IMDB-ului sa loveasca cu note de 1 in filmul Doua lozuri. Asa incat, in cateva ore, nota a scazut la 5,6. Proasta inspiratie din partea ineptilor inarmati (pe nedrept) cu tastatura si internet! La cat de dastepti se cred, ar fi trebuit sa stie ca reclama negativa tot reclama e. Fara acest act de maxima prostie, poate ca n-as fi aflat despre film, sau l-as fi ignorat cu eleganta.
Filmul Doua lozuri merita toata atentia si ceva mai multi bani decat am dat eu pe bilet. Mi-a placut! In sfarsit un film bine filmat, fara timpii morti ce te scot din sarite, cu un sonor clar si dialog raspicat. Regizorul Paul Negoescu si directorul de imagine Ana Draghici au realizat un film relaxant, amuzant, neaos. Umorul este latura predominanta a filmului, insotit de ironie subtila si faze hazlii. Un film rupt din viata – din viata unui orasel amarat de provincie, cu oameni banali aflati intr-o situatie hilara.
Cei trei actori care fac tot filmul, Dragos Bucur, Dorian Boguta si Alexandru Papadopol – joaca demential. Demential de natural, de veritabil. Dialogul lor – pe alocuri picant fix cat trebuie – are tonul romanului obisnuit. Nimic fals, nimic „americanesc”, nimic fortat in jocul celor trei. Iar personajele secundare si toata atmosfera actiunii sunt in acord cu ei. La cateva scene am ras cu lacrimi. Sincere! Iar finalul este apoteotic, gen „nu se poate, asta-i chiar culmea!” Si multe rasete in sala de cinema. Doua lozuri – un film de nota douazeci.
Update – demersul rautacios al ineptilor a fost in zadar. Nota filmului a urcat la 8,3. Pentru ca merita!
