Pe alexunu am “cunoscut-o” acum cativa ani cand colindam netul ore intregi la rand cautand oamenii cu idei. Nici macar nu am fost acolo de la inceput printre portretele si peisajele ei, dar am fost printre cuvinte si asta imi era de ajuns. Inca experimenta cu toate. Blogul ei mustea de franturi de viata pe care le publica timid, fara prea multe introduceri. O vedeam ca pe o copila care se plimba zi de zi cu aparatul foto la gat incercand sa prinda si sa surprinda orice miscare, o copila visatoare, fara un tel anume si fara nume. Mai tarziu am aflat ca de fapt copila eram eu in timp ce ea era deja om mare. Nu m-a interesat prea mult. Nu cautam sa aflu nici cati ani are, nici cu ce se ocupa in afara de ceea ce era evident, nici macar cum o chema mai departe de “alexunu’. Imi ajungeau pozele si mai tarziu cuvintele ca sa o cunosc atat cat trebuia si niciun gram mai mult.
In mintea mea de saisprezece ani de atunci, alexunu scria despre mine si pentru mine. Imi descria zilele asa cum se derulau, imi descria iubirile si dezamagirile, imi spunea ce vroiam sa aud. Imi doream sa pot scrie ca ea, sa pot pune pe hartie in cuvinte atat de simple ceea ce simteam dar atunci cand incercam ma trezeam incurcata in cuvinte prea mari pentru mine, cuvinte care imi veneau ca o haina cu maneci prea lungi. Asa ca o citeam pe ea. Textele ei erau scurte, apareau rar sau poate doar mi se parea pentru ca le asteptam. Atunci cand nu scria ma suparam pe ea cu zilele si de suparare ma apucam sa insir cuvinte despre toti si toate doar doar o trece timpul mai repede. Atunci cand in sfarsit aparea ca un gand frumos dupa o zi infernala, cuvintele ei descriau mai bine ce simteam decat putusem eu sa exprim. Pe urma o perioada nu mai scriam pentru ca cele cateva cuvinte ale ei imi erau de ajuns. Pozele nu-mi tineau de cald pentru ca arta fotografica era deja o parte din mine insa sa creezi o lume cu ajutorul cuvintelor, sa le gasesti mici si sincere si sa le potrivesti dupa bunul tau plac astfel incat sa-l faca pe celalalt sa simta , asta era cu adevarat ceva.
Intre timp, alexunu s-a facut om mare, a fugit prin lume si a scos la iveala sute de visatori asa ca ea, oameni frumosi, cu ochii inchisi, care stiu sa fie si atat. N-a mai avut timp sa scrie. A inceput lumea sa scrie despre ea si despre proiectul Daydreamers mai ales. Eu m-am prefacut in continuare ca o cunosc si am indemnat-o sa scrie ca sa o pot citi. Ma mai asculta din cand in cand ca “o poezie nescrisa printre neranduri sau o poveste frumos neterminata, sau”
Alexunu e aici
http://alexunu.blogspot.ro/2008/10/documentar-despre-o-iubire-oarecare.html
si aici:
