Desertul tatarilor, de Dino Buzzati. Sau cum sa-ti irosesti viata cu incapatanare…
Dino Buzzati se numara printer clasicii literaturii moderne si cand am aflat asta din prefata, brusc m-am simtit datoare sa-mi placa romanul lui. Dar nu prea m-a incantat!
Desertul tatarilor se citeste usor, iar la final ramai cu doua mesaje clare: primul – cum sa-ti irosesti viata de-aiurea, cu buna stiinta. Si al doilea – foarte mult frig in cartea asta. Atat de mult, ca inghetam sub plapuma, citind-o.

Tanarul Giovanni Drogo, proaspat absolvent de scoala militara, este repartizat la Fortareata Bastiani – punct de frontiera cu un desert. Pentru ca e desert, e pustiu, asa incat toata unitatea militara o lalaie degeaba, zi de zi. Activitatea de baza este schimbarea garzilor, cu mult tam-tam. Iar momentele emotionante sunt cele in care toti militarii asteapta venirea dusmanilor din desert. Momente care se tot intind in timp: luni, ani, zeci de ani. Timp in care, ditamai oamenii, stau cu luneta la ochi in speranta ca vad vreo miscare in desert. Unde nici musca nu zboara…
Toti barbatii aia, bine pregatiti si antrenati, vor un singur lucru: un razboi care sa-i acopere de glorie. Nu le pasa ca duc o viata izolata, ca n-au familie si prieteni, ca n-au idealuri si realizari. Ei voiau un razboi in care sa se dea mari eroi – cu riscul de a muri inutil. Ma rog, mentalitate masculina! (scuzati!)
Giovanni Drogo la inceput este oripilat si vrea sa plece, apoi se lasa convins sa ramana macar 4 luni. Dupa 4 luni decide singur ca mai poate sta acolo si mai trec inca 4 ani. Apoi ar vrea un transfer, dar nu i se aproba si ramane la Fortareata pana la sfarsitul vietii. Timp in care, molipsit fiind, ia ghiciti ce face? Se uita prin luneta dupa dusmanii care se incapataneaza sa vina. Executa aceasta inutila manevra peste 30 de ani cand se imbolnaveste si moare. Fix atunci apar dusmanii, dar el e neputincios. Inca ma intreb daca a murit de boala sau de suparare ca nu poate lupta…
Si uite-asa, impreuna cu personajele cartii, m-am uitat prin luneta, in desert, vreo 200 de pagini, pe o vreme haina: vant, ploi, zapada, furtuni, vara racoare, iarna geroasa…de mi se acrise. Si de frig, si de militari cu obsesii.
Desigur, romanul Desertul tatarilor poate fi vazut si ca o satira la adresa mediului militar – format dintr-un sir inepuizabil de rutine. Sau ca o satira la comoditatea de a astepta sa-ti faca altii viata, pentru ca apoi sa te plangi de irosirea ei.

Cu toate ca personajele isi doresc glorie si eroism, eu n-am vazut la ele decat lasitate. Si un pic de alienare. Mai cinstit ar fi trait intr-o manastire.
Am povestit toate astea despre Desertul tatarilor ca sa nu va pierdeti timpul citind-o. Daca aveti o luneta, mai bine priviti cu ea prin fereastra. Ar putea fi o experienta mai interesanta decat lectura acestei carti.
Stranie recenzie.Din capul locului,ati optat pentru comentariul scurt,”gafait”,tip pastila,sa nu piarda contemporanul nostru amintirea recenta a sarbatorilor cu mici si bere,nu conteaza …Ba mai dati si vedictul final,in locul cititorului prezumtiv…sa nu se oboseasca, nu e asa,sa nu piarda timpul,mai ales daca afara e frig si zloata..Pai atunci,sa dam iama prin vacantele insorite care isi odihnesc razele astrului absolut,pe tesutul mortificat al cate unui silicon .Acolo e loc de raspuns, dar ma tem ca nici acolo nu sunt adeptii pentru care v-ati obosit citind in locul lor…Daca va consoleaza acceptul cate unui cetitor,e prea putin pentru o capodopera.Asa ca,dati cu zarul,doamna recenzenta ,si ramaneti in suficienta si comoditate.So’ pe invingatorii care nu amana nimic,,coada e pregatita,hamburgherii au fost stropiti cu un colorant si mai rosu,marea crapelnita e aici si acum.
Lucia Negoita- candva, am recomandat cartea mea preferata unei domnisoare cu ifose de mare cititoare si mai ales de mare ‘telectuala neinteleasa. Dupa 3 saptamani a venit si comentariul: ” draga pe mine cartile despre pescuit ma lasa rece!” Cartea era ” Batranul si marea”. Atat s-a putut. E cazul si cu cartea de fata. Nu oricine pricepe o hiperbola. Dex: 2. Figură de stil care constă în exagerarea dimensiunilor, efectului unui fapt, importanței unui personaj. Draguta domnisoara: Drago esti chiar tu. In asteptarea unui eveniment care sa te faca sa fii cineva. Putine sanse sa se intample. Si mai putine sa intelegi cartea.