Existenta umana este construita in mare parte in jurul abilitatii noastre de regenerare. Fie ca privim lucrurile la nivel strict fizic sau mergem mai departe si discutam despre refacerea la nivel emotional, intelegem cat de important este sa stim ca, indiferent de cat de dificila este situatia actuala, mereu va exista un „dupa”. Adevaratele dificultati existentiale apar atunci cand omitem acest lucru si ne gasim intr-un teritoriu gri al uitarii, un teritoriu in care nimic nu mai face sens si orice actiune pare inutila.
Intr-un astfel de loc incepe si se desfasoara o mare parte din Demolition. Filmul penduleaza intre comedia neagra si irationalul gandirii umane, explorand teme precum pierderea, singuratatea, alienarea si in final, inevitabil, regasirea. Intregul arc narativ incepe cu un accident de masina in care Davis, personajul principal, isi pierde sotia. In aparenta acesta este momentul care declanseaza in Davis o serie de emotii contradictorii care il conduc in josul unei spirale existentiale in speranta ca undeva, in interiorul sau, va reusi sa descopere o traire adevarata. Ceea ce descopera este ruina unei existente aflata pe o panta descendenta, cu mult inainte de moartea sotiei sale, imposibilitatea de a se intoarce si o nevoie compulsiva de a distruge tot, element care da si titlul filmului.
Demolition este un experiment cinematografic interesant si inteligent aranjat tehnic. Cu un montaj dinamic care puncteaza bine momentele caderii si regasirii personajului principal si cu o a doua povestire despre pierdere si regasire, una care se desfasoara in paralel cu cea a lui Davis, filmul devine extrem de relevant si expresiv pentru experienta umana in general.
Personajele par uneori rupte din realitatea cotidiana si rezultate din rezonanta cu viata in general. Ele capata insa intensitate prin prestatiile actoricesti puternice. Jake Gyllenhaal revine din nou la o tipologie de personaj pe care o iubeste atat de mult, cea a tulburatului emotional, aflat mereu in lupta cu natura proprie si cu cea a universului din jurul sau. I se alatura Naomi Watts in rolul lui Karen, mama unui tanar cu probleme de identitate sexuala, pe care Davis o cunoaste in urma unui incident care implica o punga de M&M si un aparat de pe holurile spitalului unde Davis aflase vestea mortii sotiei sale.
Intreaga increngatura de evenimente aparent intamplatoare dau tarie emotionala filmului. Traim si navigam prin viata cu o incredere oarba in puterea deciziilor noastre si insemnatatea lucrurilor care ni se intampla. Atunci cand realizam lipsa de sens a existentei noastre si a tot ceea ce se intampla in jurul nostru devenim deseori incapabili de a mai simti. Acesta este o realitate pe care Demolition o reflecta atat de bine. Intamplari aleatorii ale unor personaje si mai aleatorii, dar pe care ajungem sa le indragim pana la final, spun povestea vietilor noastre.
Din pacate, calupul de povesti si emotii din Demolition nu rezista foarte bine pana la final. De multe ori totul pare prea aruncat pe ecran la voia intamplarii, iar coerenta narativa isi pierde din putere, mai ales in partea a doua a filmului. Este oarecum dezamagitor deoarece vei ramane sa urmaresti povestea pana la final doar pentru prestatia actoriceasca si personajele captivante. Iti vei dori ca povestea lor sa fie mai bine spusa si sa te duca in mai multe locuri, dar finalul satisfacator si optimist in felul sau te face sa nu regreti timpul petrecut cu filmul si sa simti ca ai mai invatat cate ceva despre tine.
<3