Procesul de procreere si conceptie era un mister total, pana in 1875.
Înainte de 1875, nici oamenii de rand, nici oamenii de stiinta care au ajutat la modelarea erei moderne, nu stiau de unde vin bebelusii. Leonardo da Vinci nu stia. Galileo nu stia. Isaac Newton nu stia.
Acestia stiau, ce-i drept, ca barbatii si femeile fac sex si – ca rezultat – cateodata, apar copiii, insa savantii nu cunosteau procesul prin care procesul de creatie se desfasura. Nu cunosteau faptul ca femeile produc ovule. Cand au descoperit, intr-un final, spermatozoizii, nu si-au imaginat ca microscopicele celule agitate ar avea ceva de-a face cu bebelusii si sarcina. Teoria „la moda” era aceea ca spermatozoizii sunt paraziti, probabil inruditi cu proaspat descoperitii mormoloci din lacuri. Aceasta era teoria lui Newton.
De ce? De ce le-a luat celor mai luminate minti ale revolutiei stiintifice – aceiasi indivizi care au calculat cu succes greutatea Pamantului si au evidentiat traiectoriile cometelor care strabat cerul o data in viata – mai mult de doua secole pentru a rezolva un mister pe care il poate explica acum orice elev de clasa a IV-a?
De ce? Deoarece orice avea de-a face cu anatomia era dificil si incert, pentru inceput. Studierea corpului uman necesita cumpararea de cadavre de la jefuitori de morminte, ori mituirea calailor care spanzurau oameni pentru obtinerea de cadavre proaspete direct de pe esafod. „S-ar putea sa fii oprit de dezgust”, nota Leonardo da Vinci, indiferent de cat de puternica este curiozitatea. Si „daca dezgustul nu te stanjeneste, atunci poate frica de a petrece noaptea in compania unor cadavre ciopartite, jupuite si infricosatoare sa le privesti, ar putea sa te opreasca.”
Da Vinci a realizat desenul sectional afisat mai sus, al unui cuplu care face sex, prin anul 1492. Desenul are cateva caracteristici ciudate. Da Vinci a desenat doua canale distincte in interiorul penisului, desi in realitate exista numai unul. In ilustratia lui da Vinci, canalul inferior transporta urina, pe cand cel de sus transporta sperma si este conectat la coloana vertebrala si la creier. Rolul testiculelor in tot acest angrenaj nu era foarte clar. Conexiunea cu coloana vertebrala reflecta un crez al grecilor, conform caruia, in cuvintele unui scriitor antic, „sperma este o picatura din creier”.
Femeia transparenta a lui da Vinci, ilustrata mai jos, are ciudatenii de ilustrare proprii. Pentru inceput, acesteia ii lipsesc ovarele. In schimb, pentru compensare, femeia are un tub misterios de la uter la sfârc. Aceasta ruta, evident, nu exista, in afara imaginatiei lui da Vinci, insa ideea era ca laptele maternal era facut din sange menstrual rafinat, transformat. Aceasta teorie, imaginata si de greci, era o incercare de a explica de ce femeile insarcinate si proaspetele mamici nu au menstruatie.
Cu precadere in anii incipienti ai anatomiei, inainte de microscop, misterele sexualitatii erau aproape de nerezolvat. Sperma si ovulul, chiar si daca stiai unde sa te uiti dupa ele, erau ascunse si evazive. Ovulul, desi cea mai mare celula a corpului uman, are dimensiunea punctului de la aceasta propozitie. Spermatozoizii, in contrast, sunt cele mai mici celule, imposibil de observat cu ochiul liber. Un ovul depaseste in greutate spermatozoidul care il fecundeaza pe o scala de 1 milion la unu. Diferenta dintre un curcan si o musca.
Credinta religioasa a facut lucrurile si mai perplexe. In anii de inceput ai erei moderne, stiinta si religia nu erau rivali, ci aliati. Toti titanii revolutiei stiintifice erau credinciosi. Toti au luat drept adevar absolut faptul ca, studiind munca lui Dumnezeu, acestia Ii omagiau creatia. Insa au aparut problemele…
Acestia [copiii] asteptau, precum papusile Matrioska rusesti, unul in altul, in testicolele lui Adam sau in ovarele Evei.
Pentru ca Dumnezeu nu era doar Creatorul care a modelat stelele si planetele si L-a facut pe om dupa chipul Sau. Dumnezeu era singura entitate care avea puterea sa creeze viata. Cum putea fi, atunci, ca un cuplu obisnuit de oameni care gem si gafaie in intuneric, sa creeze o noua faptura?
Asa s-a nascut acum bizara doctrina pe care savantii eminenti au imbratisat-o mai mult de un secol. Ideea era ca parintii nu creeaza propriii copii. Dumnezeu a creat orice fiinta si A facut-o intr-un singur gest, la inceputul timpurilor.
Aceasta inseamna ca El „a ascuns” orice fiinta care avea sa traiasca vreodata, pe oricine destinat sa fie nascut in anul 100, sau in anii 1200, sau in 1500, ori in orice veac care avea sa vina. Si acestia asteapta, unul in altul, asemeni papusilor rusesti, in testicolele lui Adam sau in ovarele Evei. Cand timpul vine, fiecare fiinta umana isi va face aparitia pe scena lumii.
In toata perioada anilor 1600, 1700, pana la jumatatea anilor 1800, aceasta teorie ciudata a conceptiei a prevalat. Chiar factorul acesta bizar a fost in favoarea ei, similar cum astazi acceptam cu entuziasm „teoria totului”, atat de indragita de fizicienii moderni. In secolul 18, dezbaterile stiintifice se purtau nu daca teoria este adevarata sau nu, ci reprezentau „o batalie” intre spermisti si ovaristi, asa cum erau supranumiti.
Spermistii se concentrau pe Adam. In corpul acestuia, explicau ei, se aflau testicole; in acele testicole se aflau spermatozoizii; in acei spermatozoizi se aflau, in miniatura, proto-oameni; in testicolele acestor proto-oameni se aflau proto-oameni micro-miniaturali, care aveau propriile testicole, in care se aflau… si tot asa, la infinit. Ovaristii sustineau acelasi concept halucinant, numai ca plasau secventa fara sfarsit de papusi rusesti in interiorul ovarelor Evei.
In 1694, un om de stiinta numit Nicolaas Hartsoeker a facut un desen ce avea sa devina notoriu. Desenul ilustra o persoana cu capul mare, in interiorul unui spermatozoid, ce-si imbratisa genunchii, ca si cum s-ar pregati de un impact. Insa, contrar legendei, Hartsoeker nu a sustinut ca a vazut vreodata aceasta miniaturala persoana, ci doar ca s-ar putea, cand microscoapele vor deveni mai puternice, sa fie ceea ce descoperim.
Microscoapele vor dezvalui, intr-adevar, noi lumi, insa mult mai tarziu. Pentru mai mult de un secol, microscoapele timpului i-au purtat pe savanti pe alei intunecate. Cel mai proeminent investigator al microscopului a fost un comerciant olandez, pe numele sau Antony van Leeuwenhoek. La inceputul anului 1647, acesta a observat mici organisme vii in picaturi de apa de lac, in sange, in resturi de mancare, practic oriunde te-ai uita. Nimeni nu banuia ca exista asemenea micro-universuri. Ideea nu avea sens, din moment ce presupunea ca Dumnezeu sa fi atribuit grija fara sfarsit pentru creaturi destinate sa nu fie vazute niciodata.
Intr-o noapte de toamna, in 1677, Leeuwenhoek si sotia acestuia au facut dragoste. Barbatul s-a ridicat „imediat dupa ejaculare, inainte ca sase batai ale pulsului sa intervina” si a fugit la microscopul sau cu un esantion de sperma. Leeuwenhoek a observat „un numar grozav de vietati minuscule dintre care cate o mie se miscau in acelasi timp, intr-o materie de marimea unui bob de nisip”. Incantat, acesta a trimis o scrisoare catre Royal Society. N-a mentionat si daca doamna Leeuwenhoek i-a impartasit entuziasmul.
Insa Leeuwenhoek, care incerca sa divinizeze secretul vietii, a aruncat cea mai elocventa dovada. Acesta a decis, dupa ce s-a gandit mai bine, ca a facut o greseala. Aceste creaturi minuscule inotatoare pareau ca se grabesc intr-un loc important, insa, de fapt, nu au nimic de-a face cu procrearea.
Mai degraba, Leeuwenhoek a decis ca a descoperit micro-animale care s-au intamplat sa traiasca in lichidul seminal. Pana la urma, hoarde de creaturi microscopice pareau ca sunt omniprezente, oriunde te-ai uita: in apa, in seva copacilor, pe dintii sai, intre degetele de la picioare… De ce ar avea sperma propriile-i creatii?
Pana la mijlocul anilor 1800, teoria conforma careia spermatozoizii sunt paraziti a ramas conventionala. O fotografie dintr-un articol medical din 1840 arata paraziti variati, incluzand spermatozoidul, alaturi de un vierme lat si alte creaturi neatragatoare.
Spermatozoizii au mai avut parte de inca o lovitura impotriva lor. De ce, daca erau importanti, Dumnezeu a facut sute de milioane, cand unul singur ar fi fost indeajuns? Cu siguranta cel mai bun proiectant nu ar fi fost asa absurd si risipitor.
Insa adevaratul pericol pentru viziunea spermista nu il constituia opozitia stiintifica, ci una morala si medicala. Un val de isterie anti-masturbare a lovit Europa in anii 1700 si a tinut mult pana in secolul urmator. Un medic celebru la vremea sa a publicat cu mare succes la public un volum prin care avertiza asupra dezastrelor pe care le produce masturbarea. Acesta descrie unul dintre pacientii sai, un fabricant de ceasuri, in varsta de 17 ani. Provocandu-si singur placere, masturbarea l-a tintuit pe acesta la pat, aproape incapabil sa se miste. Palid, tras la fata, „mai mult cadavru decat om”. Nefericitul tanar si-a pierdut memoria aproape de tot, desi, convenabil, si-a pastrat putina putere, cat sa-si recunoasca obiceiul detestabil care se credea ca l-a adus in aceasta stare. „Ii curgea sange din nas; facea spume la gura; era afectat de diaree; elibera continuu lichid seminal.” In cateva saptamani, „eroul” nostru deceda.
Fiecare autoritate medicala aducea acasa acelasi mesaj: fiecare picatura de sperma era pretioasa. Aceasta nu ar fi trebuit in realitate sa se constituie ca un argument impotriva spermistilor – sperma si spermatozoizii nu sunt acelasi lucru – insa intr-o epidemie de frica, nu e timp de distingeri atat de fine. Doctrina spermista potrivit careia aceasta risipa facea parte din planul lui Dumnezeu avea foarte putine sanse de afirmare.
Ne este usor sa zambim superior fata de aceste teorii halucinante, cu cunostintele pe care le avem acum, insa nu este corect. Savantii de-atunci s-au imbarcat in misiunea de a explica de unde vine viata si s-au trezit incalciti intr-o intrebare si mai grea: ce este viata? O cercetare directa asupra sexului si a anatomiei s-a transformat intr-o ghicitoare filosofica alunecoasa.
Pentru noi, e ca si cum oamenii de stiinta care incearca sa cartografieze creierul s-ar trezi ca incearca sa explice de unde vine speranta. De unde vin ideile. Inca nu stim. Intelegem perfect rolul creierului in elevarea mintii; problema este ca nu putem inca realiza ce anume inseamna aceasta. Oamenii de stiinta de-atunci care se chinuiau cu misterul aparitiei bebelusilor au inteles perfect ca unele particele de materie erau vii, altele nu; problema era ca nu puteau realiza cum de este posibil.
Astazi, chiar si un copil de 10 ani stie de unde vin copiii. Insa timp de milenii, cei mai profunzi ganditori ai planetei nu puteau decat sa ghiceasca. Noi am progresat mult, insa n-ar trebui sa fim prea infatuati. Fiecare generatie face greseala de a considera ca ascensorul cunoasterii urca numai pana la etajul lor. Nu este asa. Putem fi siguri, asa cum ne invata istoria, ca in secolele ce ne vor precede, descendentii nostri vor privi inapoi, in era noastra, ne vor analiza convingerile si se vor mira…
Acest articol a fost adaptat dupa lucrarea The Seeds of Life: From Aristotle to da Vinci, from Sharks’ Teeth to Frogs’ Pants, the Long and Strange Quest to Discover Where Babies Come From de Edward Dolnick, disponibila al Basic Books, o tiparire a Perseus Books, divizie a PBG Publishing, LLC, subisdiara a Hachette Book Group, Inc. 2017. Articolul original a fost publicat pe Atlas Obscura, sub semnatura lui Edward Dolnick.
