Profetiile catastrofale reprezinta mai degraba blesteme decat revelatii ale unor primejdii iminente. Exacerbarea ponderii pericolului face, astfel, imposibila salvarea prin revelatie. Acesta vine, din contra, echipat cu monstrul «euforiei dezastrului», cum numea Andrei Plesu lumea personajelor caragialesti in filmul de inalta tinuta regizorala al lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitica? (1981).
Se contureaza in acest spatiu o dimensiune a existentei care mentine, pe de-o parte, lenevia de tip oriental, iar, pe de alta parte, proverbiala prostie a europeanului marginit, necultivat. Pe aceasta cale, nu poate fi vorba de un tablou tragic, ci, mai curand, de o panorama cu accente comice in care dezastrul este pilonul principal de sustinere a traiului. Lumea personajelor lui Caragiale nu se incearca in realitatea noastra, ci, aceasta realitate aduce lumea sa la prezenta unei clipe istovite care pare sa se fi dezbarat de vreme si de propria-i devenire. Asta il si face pe Caragiale un clasic, realitatea existentei dezastruoase tragi-comice fiind reiterata in toate secventele operelor sale.
Personajele par sa traiasca mereu «ultimul moment» dinaintea dezastrului; un moment care, situandu-se in afara timpului, e acaparat de spatiul mastii sau al carciumii ce preceda dezastrul intr-o euforie de carnaval.
Aidoma personajelor lui Antognoni (Noaptea, Zabrinskie Point, Aventura), cele caragialiene „recreate” de Lucian Pintilie nu pastreaza deschiderea catre profetie, ci aleg sa piara la limita neputintei de redesteptare. Deosebirea esentiala dintre cele doua tipologii de personaje rezida, insa, in viziunea regizorului care o adanceste in masca unui destin nesaturat inca de betia apocaliptica. Lumea aceasta nu este absurda, ci reala; o realitate atemporala ce se-ndreapta spre un spatiu autonom care conserva stagnarea unui nimic esential – clipa. Tipul se retrage intr-o singura dimensiune – prezenta – intr-o jubilatie carnavalesca vecina cu decrepitudinea.
Spatiul betiei e reprezentat de uriasa carciuma sociala in care vietuiesc cartoforii, savantii de pahar (Dom’ Mitica), Don Juanii de suburbie si amantele care isi gasesc in clipa de amor un intens orgasm social. Pe ce cale sa-si gaseasca, astfel, salvarea, o lume in care nici antichristul nu patrunde, in care nimeni nu isi asuma vreo vina, vreun destin?
Proba focului viu, mistuitor pe dinauntru ar putea schimba soarta «euforiei dezastrului» fara dezastru, la revelatie, sansa prin care aceste personaje s-ar converti si purifica.
Omul de arta (aici, regizorul) ofera printr-o secventa de factura alegorica o imagine sintetica a realitatii care izbuteste sa surprinda esenta patologiei morale: cadavrul unui caine care se loveste doar de indolenta trecatorilor asa-zisi umani, prin opozitie cu un alt caine care se opreste, totusi, pret de cateva clipe alaturi de cadavrul semenului sau, demonstrand asumarea propriului destin, cat si pe cel propriu omului, de care acesta pare sa se fi lepadat, limitandu-se la a invoca dezastrul intr-o betie mecanica de cuvinte: «Nu merge. E rau. Tot mai rau» si socotind, din vreme in vreme, drept cale spre mantuire umorul nevertebrat specific savantilor de pahar : «De ce trag clopotele, Mitica?» «De sfoara, nenicule!»
Parabola creatorului de film ramane astfel singura cultura, proba de foc a profetiilor divine care, din nefericire, «n-au fost sa fie», in spiritul unui popor care se doreste european.
