Cine este acest magician care ne trage pe sfoară? O întrebare la care ne-am dori cu toții, cred, să aflăm un răspuns. Este și una dintre meditațiile bibliotecarului olandez pe care îl cunoaștem cu prilejul punerii în scenă a piesei ,,Sub pragul de sus”, de Glen Berger, în traducerea Antoanetei Ralian.
Piesa este jucată într-un mod remarcabil de actorul Răzvan Vasilescu, într-un one man show de succes, pe care nu este suficient să îl vezi doar o dată; prima vizionare poate fi considerată doar un fel de introducere, un drum de inițiere, iar adevăratele revelații ar apărea doar la următoarele vizionări sau, dacă nu, în urma unor meditații mai îndelungate și profunde.
Pe scenă ni se înfățișează un personaj neobișnuit, dar care câștigă din prima atenția și simpatia publicului, tocmai prin felul său de a fi mai rar întâlnit. Este vorba despre un bibliotecar din Olanda, care și-a petrecut toată viața în aceeași bibliotecă, verificând dacă materialele împrumutate au fost returnate la timp sau dacă este cazul să aplice amenzi. Pare să își ia foarte în serios slujba, lucru de care ne dăm seama pe parcurs, când primește o carte returnată cu o întârziere de peste 100 de ani; sigur că acest lucru îl pune pe gânduri și, pe lângă amenda pe care a trimis-o conform procedurii, bibliotecarul nostru începe o investigație cât se poate de interesantă, pentru a afla cine a restituit o carte împrumutată acum 113 ani și, mai ales, cine a împrumutat-o în primă instanță.
Investigația lui se transformă rapid într-o adevărată aventură, sub forma unei călătorii în jurul lumii; urmărind indiciu după indiciu, olandezul pune cap la cap o poveste mai degrabă de necrezut, care se tranformă, de fapt, în evocarea unui mit. Personajul pe care îl caută pare să fie un om care trăiește pe Pământ de peste 200 de ani, un lucru pe cât de intrigant și misterios, pe atât de interesant.
Dozat cu un umor fin, spectacolul devine pe parcurs unul mult mai profund decât se anunța; această călătorie în jurul lumii, ce are ca pretext o simplă curiozitate a bătrânului olandez, devine o călătorie a căutării de sine, care își propune, în esență, să ridice întrebări fundamentale despre existența efemeră a omului pe pământ. Trecând prin Londra, China, SUA, bibliotecarul strecoară în povestea sa frânturi de viață, rememorând mai ales regretul unei iubiri neîmplinite, dar pe care nu a uitat-o niciodată.
Mai mult decât atât, într-un mod foarte subtil, monologul bibliotecarului atrage, pe alocuri, atenția asupra unor probleme existențiale: sensul vieții, ideea destinului; până la urmă, se întreabă el, cine planifică toate aceste călătorii ale omului? Există un Dumnezeu, a existat Iisus? Să fie chiar el personajul pe care îl caută prin lume? Să fie aceasta doar o metaforă a căutării neîncetate a omului, în speranța de a-și găsi credința cea mai profundă, de a o înțelege și de a-și găsi alinare în ea? Aceste din urmă întrebări sunt ale noastre, de fapt, ale spectatorilor, care vom încerca să înțelegem semnificațiile mărețe ale unei piese nu tocmai ușor de jucat și ale cărei înțelesuri nu sunt ușor de pătruns.
M-a impresionat în mod deosebit o comparație pe care bibliotecarul o face, pe parcursul discursului său – între viața unui greier care trăiește pe spatele canapelei din sufragerie și a cărui moarte nu este observată de nimeni și viața omului, care, atunci când moare, nu mai înseamnă nimic, iar viața lui pare să fi fost la fel de lipsită de importanță ca și cea a greierelui, ca și când ar fi trăit împreună pe spatele aceleiași canapele.
Fără îndoială spectacolul ,,Sub pragul de sus” este unul deosebit, cu o desfășurare neașteptată. Pe scenă vom vedea, pe lângă o interpretare de excepție, plină de suflet și de uman, obiecte vechi, fascinante, care ne introduc în povestea bibliotecarului și ne fac să nu ne mai luăm ochii și gândul de la personajul din fața noastră și istorisirile sale.
La final, am ieșit din sală cu această întrebare în minte: Cine este acest magician care ne trage pe sfoară? Probabil că și eu mi-am început călătoria metaforică de (re)descoperire a sinelui (probabil că noi toți călătorim deja), iar întrebarea de mai sus nu a apărut pentru prima dată, a fost doar o reamintire a îndoilelilor, temerilor, neștiinței și micimii noastre ca oameni; totuși, pe de cealaltă parte, am plecat de acolo cu o stare de bine, ca și când aș fi găsit, de fapt, răspunsuri la întrebări. Un lucru este cert: viața noastră, atunci când ajunge la final, devine, într-adevăr, la fel de neînsemnată ca a greierelui din spatele canapelei; drept urmare, ceea ce putem face este să îi atribuim noi semnificațiile, atât cât mai suntem aici și să ne bucurăm de călătoria aceasta, cel puțin cu același entuziasm pe care îl avea bătrânul bibliotecar olandez, în timpul călătoriei/ investigației sale.
