Două ore este un spectacol de teatru pe care am avut onoarea să-l vizionez în cadrul Festivalului Național de Teatru Independent. Aparține Teatrului Fix din Iași și, în cea de-a treia zi de festival, a fost găzduit de Teatrul de Artă București.
De obicei, când nu știu exact ce să spun despre un spectacol, încep să mă gândesc la ce am simțit vizionându-l; nu că nu ar fi multe de spus, dar cred că felul în care te simți la teatru contează cel mai mult și reprezintă chiar esența piesei respective. Așadar, la ,,Două ore”, deși am avut un cronometru chiar în fața mea, nu am sesizat trecerea timpului.
Deși decorul a fost minimalist (adică zero, mai exact), m-am transpus în totalitate în contextul creat pe scenă. Am fost atentă doar la actorii din fața mea, mai exact la personajele pe care le întruchipau ei, la ceea ce spuneau, la cum reacționau. Orice altceva dispăruse. Am râs de multe ori, dar am și rămas fără cuvinte (impropriu spus, pentru că oricum nu aveam de gând să vorbesc). M-am delectat cu vorbele pline de haz ale personajelor, dar am și căzut pe gânduri auzind altele, pe acelea mai serioase, mai profunde, dar care nu se doreau a fi neapărat impunătoare, deci atmosfera relaxată s-a menținut până la final.
Ca să trec la subiectul concret, “Două ore” este o comedie ușor macabră. Cele două ore se referă la posibilitatea ca acelea să fie și ultimele din viața a cinci oameni, puși în trei situații diferite. Prima ,,scenetă”, dacă o pot numi astfel, imaginează cinci angajați ai unei bănci, luați prizonieri de către cei care jefuiseră banca respectivă. Viața lor este pusă în pericol, iar ei se văd în imposibilitatea de a acționa.
Cel de-al doilea context îl reprezintă situația dramatică a cinci angajați ai unui hotel din munți, peste care lovește o avalanșă, iar salvatorii întârzie să apară; a treia scenetă imaginează un avion cu o defecțiune tehnică, despre care nu se știe dacă va putea ateriza în siguranță. Cei cinci membri ai echipajului se tem pentru viețile lor, pregătindu-se, într-un fel sau altul, pentru moarte.
Este foarte interesant faptul că toate aceste situații sunt jucate de aceiași cinci actori minunați, care, la un moment dat, fac chiar schimb de roluri. Așadar, vom medita alături de ei la sensul vieții și vom încerca să ne imaginăm noi înșine cum am reacționa în fața unui asemenea ultimatum.
Ceea ce scoate în evidență acest spectacol este faptul că, atunci când totul pare deja pierdut, avem curajul de a fi noi înșine, de a ne lăsa duși de val mai mult decât am fi făcut-o în alte condiții. Sigur că, dacă ne-ar fi dat să știm că mai avem de trăit doar două ore, nu am avea foarte multe opțiuni și probabil că nu am putea pune în aplicare niciun plan măreț. Exact așa se întâmplă și în spectacolul nostru, cei cinci oameni, indiferent de contextul în care se află, își dau seama că tot ce pot face este să aștepte o salvare din exterior, iar, între timp, se gândesc la tot ce ar dori să se întâmple cu ei dacă ar supraviețui. Își păstrează totuși simțul realității (și pe cel al umorului, mai ales) și se gândesc la modul ideal în care ar vrea să moară.
Ei bine, de aici poate apărea o idee la care merită să reflectăm, pentru că ceea ce își imaginează omul ca fiind modul ideal de a muri spune multe lucruri despre el. Poate arăta dorința lui cea mai mare, pe care nu se mai teme să o accepte (în cazul în care vorbim de o plăcere vinovată) sau, dimpotrivă, temerea lui cea mai mare, sau poate scoate la iveală chiar trăsături de caracter importante (cum ar fi narcisismul sau dorința de a fi în centrul atenției).
Sigur că, în acele ultime momente, personajele se gândesc și la oamenii dragi, pe care nu vor mai apuca să îi vadă sau cărora nu vor mai apuca să le spună lucruri care ar fi trebuit spuse demult; iată cum intrăm ușor și într-o dimensiune mai profundă și ajungem la îndemnul general valabil, acela de a ne exprima sentimentele față de cei pe care îi iubim la momentul potrivit, fără a amâna și fără a ne eschiva; un motiv în plus pentru care spectacolul merită vizionat – acela de a ne reaminti de toate aceste aspecte cu nuanță clișeică, dar care ne pot face viața mai frumoasă.
Dacă ar trebui să descriu spectacolul într-un singur cuvânt, acela ar fi: delicios. Mi-a părut rău că s-a terminat și parcă aș fi vrut să existe și o parte a doua. Nu vă pot spune cum s-a încheiat, dar vă pot spune că aș putea să-l revăd de câteva ori fără să mă plictisesc.
,,Două ore” face parte din rândul spectacolelor moderne, în care scena este acaparată de actori, fără niciun decor și fără să se simtă nevoia vreunui obiect. Are de toate: umor, profunzime, seriozitate, imprevizibil; au fost momente când nu am înțeles ce se întâmplă pe scenă, dar m-am delectat pur și simplu privindu-i pe actori și am știut, în felul acesta, că nu contează dacă înțelegem sau nu, pentru că intervine exact ce spuneam mai devreme – ceea ce simțim.
Un spectacol savuros, foarte bun, cu replici bine gândite; să faci comedie este întotdeauna incomensurabil mai greu decât să faci dramă. E mai complicat să faci un om să râdă decât să plângă, dar vă asigur că sala a fost plină de râsete și de încântare, iar publicul a fost destul de variat – deci nu putem spune că umorul de pe scenă s-a adresat unei anumite categorii, ceea ce îl face cu atât mai bun. Tind să închei descrierea aici pentru că spectacolul aceasta – deși am mai zis-o de două ori, o voi mai spune o dată – se simte, mai mult decât se discută.
