D I B U K – PE SCENA DINTRE DOUA LUMI
De ce oare, de ce oare, prabusitu-s-a sufletul din inaltimea inaltimilor in adancimea adancimilor?
Oricat de antiromantici am fi, trebuie sa recunoastem ca povestile de dragoste sunt ca sarea-n bucate. Dibuk, jucat la Teatrul Evreiesc de Stat, e un spectacol care te tine cu ochii si urechile larg deschise, iar fiecare scena, fiecare replica, fiecare personaj au un loc al lor si impreuna creeaza un ansamblu armonios de muzica, idei, trairi care ne va insoti si la iesirea din sala, in drum spre casa.
Dibuk e un spectacol care se adreseaza ratiunii, dar care scormoneste in adancul sufletelor noastre.
Regizoarea Chris Simion-Mercurian a trasat maiastru liniile interpretative, transpunand prin cateva elemente originale povestea de dragoste neimplinita, cautarea raspunsurilor sacre intr-o maniera proprie si, mai ales, posibilitatea ca oricand “pacatul sa cada in noi”.
Pentru ca reprezentarea scenica sa isi atinga scopul, spectatorul e trecut printr-un coridor intunecat in care actorii cu rol psihopomp intoneaza imnuri ce pregatesc “Marea Trecere” din spatiul profan la spatiul sacru teatral.
Ce este Dibuk? Dibuk e cel care face posibila rotunjirea iubirii dintre Leea si Hanan. Dibuk este in folclorul evreiesc un spirit osandit sa cutreiere lumea celor vii chiar si dupa moartea trupului. Dibuk-ul nu se poate elibera de pacatele savarsite in timpul vietii, gasindu-si alinare doar la adapostul unui trup pe care nu-l poate parasi decat in urma unei actiuni de exorcizare.
Pe intreaga durata a spectacolului, publicul e pus fata in fata cu situatii-limita fie de natura morala, rationala sau religioasa. Un reazem pentru spectator in descifrarea scenelor descumpanitoare uneori, este mesagerul, purtatorul fanionului ce semnalizeaza alternarea lumii celor vii cu lumea sufletelor moarte, a iubirii sincere cu cea a nuntirii formale, a invataturilor sfinte si a simtamintelor lumesti.
Poate pe acelasi plan cu mesagerul se gaseste vocea din off care ocupa un loc predominant in a doua parte a spectacolului. Invocand legaminte ce se cer respectate si pedepsirea celor care-si incalca promisiunile, aceasta le da fiori reci spectatorilor. Daca la inceput ea poate fi investita cu mai multe roluri, pe masura ce piesa se apropie de final, intrebarile se risipesc si incepem sa patrundem dincolo de blestemele rostite de glasul venit din lumea nevazuta.
Dramatismul strabate Dibuk de la inceput pana la sfarsit, dar la caderea cortinei nu ramane tristetea, ci bucuria implinirii.
Spectacolul de teatru devine el insasi un fel de dibuk al mintii spectatorului, care nu se poate elibera de jocul actorilor care formeaza un asamblu armonios, un mecanism unic pus in miscare de individualitatea si originalitatea abordarii.
