„Pana la Dumnezeu te mananca sfintii”
Intr-o cafenea, in jurul unei mese rotunde si a unor sticle de bere, se decide soarta unui parinte aflat in spital, pe patul de moarte. Soarta unui suflet aflat in fata marii treceri. Dar ceea ce atarna greu in balanta, in aceasta “judecata” lumeasca, nu sunt pacatele, ci banii. Mostenirea si unde va ajunge ea.
„Intamplator” cafeneaua este Godot, iar restul meselor sunt ocupate de spectatorii care urmaresc “procesul”. La masa din centru, sub lumina reflectoarelor, avocatii sunt cei doi frati, Emanuel Parvu (ateul) si Adrian Titieni (piosul), secondati de doi martori: George Ivascu, doctorul in psihiatrie, combativ, cinic si dur si Alexandru Papadopol, preotul mai smerit, usor apologetic, dar la fel de convins de validitatea argumentelor sale ca si colegul de pe filiera stiintifica.
Miza declarata este spovedania tatalui ateu, fost tortionar in regimul comunist. Dar asistam de fapt la un joc al aparentelor, al jumatatilor de adevar si al motivatiilor ascunse.
Piesa, adaptata de Emanuel Parvu pornind de la scenariul filmului Aniversarea, semnat de Dan Chisu (care va fi lansat anul acesta), isi pastreaza interferenta cu cinematografia, comprimand si mai mult distanta dintre public si actori, ale caror reactii si mimica pot fi observate “indeaproape” in prim-planurile proiectate live pe un ecran.
Doua dialoguri se desfasoara intre cele patru personaje, in paralel si/sau in substrat: stiinta versus credinta, afectiune si datorie versus interes personal.
Dincolo de ele insa, spectacolul pune problema eticii personale, a alegerilor noastre si a pretului platit pentru ele. Exploreaza cinismul de care dam dovada pentru a ne atinge scopurile. Cum simulam afectiunea si grija pentru a masca materialismul, cum apelam la principii si la argumentul autoritatii, de orice tip ar fi ea (laica sau religioasa), pentru a ne ascunde agenda personala, cu obiective cat se poate de practice. Modul in care ne rationalizam si ne deghizam actiunile, cum renuntam la orice scrupul, in definitiv, pentru a obtine mai mult decat am avut ieri sau decat are cel de langa noi.
Cand o decizie ne apartine de drept, ne-o asumam sau cel putin vom fi nevoiti sa ii traim consecintele. Dar atunci cand o luam in interes propriu, dar in numele altcuiva, mai ales al unei persoane careia ii datoram cel putin respect, daca nu afectiune si sprijin, este cu atat mai nedrept si mai dureros.
Si, uneori, in timp ce noi ne straduim sa luam aceste decizii (care ni se cuvin sau nu), se intampla ca viata sa aleaga in locul nostru. Si sa fie brusc prea tarziu.
Dar se poate intampla si ca cel care-si “asteapta verdictul” sa intrevada, chiar si in singuratate, chiar si in ceasul al doisprezecelea, lumina. Desi altii au ales sa-l lase in intuneric.
Pe acelasi ecran care ne-a adus mai aproape de cei prezenti, vom vedea, la final, si marturia marelui absent, a tatalui. O marturie redusa la esenta, fara chip, doar pasii greoi pe culoarele spitalului, ca intr-un ultim drum in purgatoriu; ritmul respiratiei obosite, vocea (Constantin Cojocaru) si cuvintele celui care, vorbindu-si siesi, se destainuie in fata noastra. O spovedanie.
