Copii Rai…?
Sintagma de mai sus e ades folosita de parinti, bunici, profesori. Chiar si de copii.
Copiii rai sunt aceia ce NU fac ceva bine: nu asculta, nu invata, nu mananca gustarea, nu vorbesc frumos, NU!… Nu… NU!…
E un tipar, un cliseu, de multe ori, o vorba proasta, dar atat de proasta incat pune o eticheta pe o categorie de fiinte umanein crestere. Nimeni nu intreaba DE CE – de ce faci asta? E mai simplu sa dai un verdict (cu o siguranta iesita din comun) decat sa Taci, sa Analizezi, sa Dai/Oferi/Gandesti solutii.
E o vorba care spune: “gandeste inainte sa deschizi gura” sau cum ar spune englezul “cuvintele sunt mai puternice decat sabia”. Intelepte cuvinte… dar cati oare, dintre noi, adultii, le punem in practica? Indiferent daca suntem parinti, bunici, profesori, noua adultilor ne place sa etichetam, sa dam verdicte: Copil rau, Copil bun. Scurt si la obiect! Stim sa spunem si de ce: pentru ca noi putem. Pentru ca noi suntem adulti. Noi stim!
Si totusi… STIM? Cu adevarat?
In valtoarea unei vieti cotidiene din anul 2016, o regizoare scrie scenariul unei piese extrem de interesante si de actuale: Copii Rai.
Nu sunt multi copii in piesa, doar unul. O fetita de 11 ani. Si povestea ei. Cu o doamna profesoara, cu niste elastice, cu o sora mai mica ce nu vrea la gradinita, cu singurul ei prieten-catelul daruit ca supliment emotional de un tata divortat (de mama si de copii) si absent. Si o mama….care munceste pentru casa si pentru copii ei, care se bizuie pe fata ei cea mare (de 11 ani) sa aiba grija de sora cea mica, sa nu uite sa plimbe catelul, sa se adapteze repede si usor la noua ei scoala si sa inceteze sa se mai joace cu elasticele.
Piesa-i scurta… actorii putini (doar 3)… personajele variaza ca numar (3, 6)… povestea e trista, dureroasa, dramatica. Un carusel ce se invarte amenintator si naucitor ingloband timp, reactii, dialoguri, oameni, puncte de vedere si Neputinta. Neputinta unui copil de 11 ani, in crestere, care este umilit de un profesor in fata colegilor, care se joaca cu elasticele pe sub banca, un copil care are un singur prieten adevarat: catelul daruit de absentul tata, un copil care “trebuie pedepsit”, dupa parerea si indrumarea mamei.
Si atunci?
Vezi piesa si te intristezi. Ai fost si tu copil. Ai avut si tu 11 ani. Te-ai jucat si tu pe sub banca sau pe banca… Ai avut si tu preferinte la scoala, prieteni si dusmani, profesori (buni sau rai!), elastice pentru joaca, jocuri, povestea/familia ta de acasa (mama, tata, ei doi impreuna, doar unul dintre ei, bunicul, bunica)… si atunci?
Ce e diferit?
Generatia, timpul, epoca, copiii, parintii, profesorii???
Noi toti. Impreuna. La un loc. Adulti cu probleme, nerezolvate (de cele mai multe ori!); Copii… Rai(?) ce nu mai au timp pentru propria copilarie, caci hei, esti destul de mare la 11 ani sa mai fii copil; Profesori…Rai, Buni, care sunt adulti cu o functie/slujba, modelatori/denigratori de suflete. Si o Societate formata din toti acestia la un loc-EI, VOI, NOI.
Copii de ieri si de azi. Unii spectatori, altii personaje, ceilalti doar judecatori (muti si intransigenti). Si din pacate, ura, agresivitate (fizica si psihica), violenta (la 11 ani!) si multa Neputinta, Nepasare. Si o piesa, un spectacol, un exemplu de Copii Rai.
“Unde esti, Copilarie, […]?” M. Eminescu
Cronica spectacolului de teatru Copii rai, de Mihaela Michailov.
Teatrul dell’Anima
Regie: Geanina Hergeligiu; Scenografie: Ruxandra Manolovici; Lumini: Alex Bibere; Miscare scenica: Alina Iacov Lazar
Cu:
Ana Maria Irimia
Raluca Juganaru
Alin Potop
