Daca in urma cu o saptamana impartaseam emotiile si parerile mele in calitate de spectator, a venit randul sa impartatsesc emotiile si trairile in calitate de actor alea aceluiasi spectacol creat de Teatrul Coquette, Colonelul si pasarile. (viata mi-a oferit un cadou: sansa sa ma alatur echipei acestui proiect, de care fusesem incantata, cum se poate citi aici)
Foto credit: Marcel State (www.fotografy.ro)
În spatele paravanului simt nevoia să mă mişc pe măsura ce tot repet textul, imi frec mâinile şi ma uit obsesiv la ceas. Imi trec o mie de ganduri prin minte cu viteza luminii. Simturile mi se acutizeaza si simt cum adrenalina isi face simtita prezenta.
Mai sunt doar 15 minute.
Începem stagiunea, iar primul spectacol se joacă in Grădina TVR, minunat si feeric spatiu, atmosferă de sfarşit de vară, noapte instelata.
Îmi întind repetitiv halatul de medic, repet textul, îmi spun înca o dată, să vorbesc tare, clar, să ma conectez cu publicul. Simt cum totul se amplifică, timpul se dilată, palmele imi transpiră. Ultima dată am jucat la sfârşitul lui iunie, tot Colonelul si păsările, la teatru atunci, cu sala si cu inimile pline.
Am repetat, am repetat mult, ne dorim să iasă bine, iubim spectacolul ăsta, dar nu se compară repetiţiile cu spectacolul in sine.
Primesc veşti că mai aşteptăm. Oricum e semnul că intrăm in linie dreaptă. Trag cu ochiul in public, sunt multe locuri ocupate, trag cu ochiul in scenă, fetele au început jocurile lor: Ruxi alearga, Celina calculeaza cu creta pe podea, Cristi sta cuminte (paradoxal pentru el), intins.
Cu Alexandra ma vad in spate, intra mai tarziu, ne sustinem din priviri in timp ce fiecare isi aduna ganduri, face exercitii de respiratie sau de stretching pentru incalzire si detensionare.
Se lasă liniştea aia adâncă, densă. Se aprinde reflectorul meu. Trag aer in piept, spun “Doamne ajuta!” şi intru!
“Se spune că nu există doctori normali în psihiatrie…”
Termin introducerea, monolog la public, imi simt venele de pe tâmple pulsand in timp ce ma îmbrac să intru în scenă, acum pornim nebunia cu totii.
Credit foto: Marcel State (www.fotografy.ro)
E bine, publicul reacţionează, noi jucăm cu adevăr si chef, cu forţă şi cu bucurie, ne simţim între noi, ne emoţionăm, ne surpindem unii pe alţii cu intensitatea reacţiilor, fără a le plusa, a le exagera. Ne privim ochi în ochi şi ne bazăm unii pe alţii. Ne bucurăm de momente, de adevăr, de a fi pe scenă trăind duioasa si curajoasa poveste, de a fi vulnerabili. Ne protejăm, avem încredere unii în alţii şi in spectatori. Suntem toţi o echipă: actorii, Ingrid- regizoarea si Daniel- scenograful.
Ne întâlnim in culise între scene, ne îmbrăţişăm, ne susţinem, ne ajutăm la schimbările de costume, ne zâmbim prin întuneric şi în noi nu creste oboseala, ci simţim cum creşte energia, cum vrem să dăruim, mai mult, cu mai multă forta.
Publicul simte. Intotdeauna simte. Îţi iartă slăbiciunile, te susţine, când eşti sincer şi cu tot sufletul, simte, primeşte şi dăruieşte înapoi. Paradoxul este că simţi asemeni unui copil, primeşti instant bine şi totul te face să fii mai bun, să-ţi depăşesti slăbiciunile. Oamenii simt mereu si greseala si atitudinea ta. Te surprinde şi pe tine si nu poţi decât să fii recunoscător pentru căldura primită şi efectul magic asupra ta, a muncii tale care se revarsă asupra lor, asupra spectatorilor cu care te-ai conectat.
Nu îţi e teamă să simţi fiecare nuanţă a piesei, a personajului, mergi cu el si cu tine merg şi oamenii, simt cu tine frica personajului, nehotărârea, decizia, curajul, durerea, demnitatea… suntem toţi în aceeaşi poveste.
Magia teatrului.
Aplauzele de sfârşit, privirile directe in ochi, zâmbetele si lacrimile încununeaza tot ce ai simţit, tot ce ai dăruit.
În minte îmi răsună doar gandul: ce vis minunat trăiesc acum, teatrul este magic. Se merită fiecare repetiţie, fiecare luptă cu emoţia si cu frica.
Simt sens.
Sensul de a fi, de a juca, de a comunica, de a iubi oamenii.
Pe frumosii actori ai teatrului Coquette ii puteti gasi pe Calea Calarasi nr 94. Iar de veti dori sa va imprieteniti cu ei pe Facebook, ii gasiti aici: https://www.facebook.com/teatrulcoquette
