Clopotul de sticla, de Sylvia Plath. Otrava metaforei.
[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]D[/mkdf_dropcaps]e unde sa apuci poezia ca sa vorbesti despre ea in propozitii cu subiect si predicat? Bineinteles de la depresie, ca sa fie pe intelesul tuturor. Dar e o cale gresita, sustin eu, pentru ca poezia nu e egala cu angoasa, melancolia sau nevroza, ci cu insusirea de a percepe lumea reala si lumiile ei toate, pana sub unghii, pana in carne. E greu de dus o astfel de acuitate mai ales de catre o femeie. De aceea i-au zis depresie, justificata coerent de sinuciderea Sylviei Plath la 30 ani. N-am pretentia ca inteleg eu ce altii n-au inteles sau ca vad ce altii n-au vazut. Dar citind-o pe Slyvia Plath, am simtit nevoia sa inchid ochii si sa inspir puternic aproape la fiecare fraza, atat de tare si de rarefiat e aerul scrierilor sale. Fiecare rand te impietreste in imaginea pe care o provoaca metafora, fiecare idee e de-a dreptul orgasmica incat ai nevoie de cateva secunde si o tigara, dupa, ca sa-ti revii. Si nu ma pot opri sa ma gandesc cat de cumplit e in partea cealalta, acolo unde se nasc ideile si metaforele…
Unicul ei roman, Clopotul de sticla, e general redus la autobiografie si maladie si e exotic datorita sinuciderii, din lumea reala. Dar, de fapt, sau dupa parerea mea, clopotul de sticla este nu depresia, ci traitul in poezie, asa cum altii traiesc in lacomie sa zicem, de putere sau de bani sau chiar de mancare. “Stii tu cum e sa ai o grasa in tine..?, zicea genial, in piesa Sta sa ploua, Lia Bugnar. Asa e si cu Sylvia Plath, care ridica intrebarea Liei la puterea a zecea. Vrei sa stii cum e sa traiesti cu o poeta in tine? Ia de aici. Si zau daca sunt multi cei care pot duce lumea Sylviei Plath pana la capat. Mi-a fost greu sa termin cartea. M-am oprit de mii de ori, am reluat obsesiv fraze din care nu mai puteam sa ies, am avut cosmaruri si angoase din cauza ei, am experimentat extazul provocat de un cuvant si am ajuns pe promontoriul suspendat deasupra oceanului unde iti vine sa zici precum sarmanul Dionis al lui Eminescu, “Sunt Dumnez…”, pentru ca in chiar clipa urmatoare lumea sa se prabuseasca intreaga.
Sylvia Plath iti toarna in minte otrava metaforei care iti dezvaluie fata nevazuta de oricine a lumii. Si asta te face fericit si te ucide in acelasi timp. Depinde de tine daca esti pregatit pentru aceasta lectura. Daca nu, poti citi linistit povestea unei americance nevrotice care, ce sa vezi, nu era inteleasa de nimeni si, fraiera, s-a sinucis.
