Aducand vorba, acum mai bine de patru ani, de moartea lui Mircea Ivanescu, am fost intrebata de ce un poet no name pare sa fie dintr-o data atat de apreciat. Daca se intampla sa fii student la Litere, Mircea Ivanescu era fix opusul unui poet no name. Totusi, mi-am dat seama ca, pe cat il apreciau criticii si poetii, pe atat il ignorau manualele, ceea ce e un non-sens, pentru ca teoretic criticii fac canonul. Incoltita, mi-a venit in minte un raspuns simplu, aproape didactic: daca nu-l citesti pe Ivanescu (propun un singur poem: poezia e altceva?), e cam greu sa intelegi poezia romaneasca din anii ’80 pana azi. Cum se explica totusi ca Mircea Ivanescu este inca ocolit de canonul mainstream?
nu trebuie sa povestesti in poezie – am citit
un sfat catre un tinar poet – deci sa nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineata, si asezindu-se pe pat astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata in miini
versuri din Poezia e altceva? de Mircea Ivanescu
Desi contemporan cu poetii generatiei ’60, Mircea Ivanescu nu-si gaseste locul, estetic si stilistic, printre marii poeti ai acestei perioade, numiti mai tarziu de Ioan Bogdan Lefter „neomodernisti”, poezia lui depasind „neomodernismul” ca inovatie si repere culturale. Prin regasirea autonomiei esteticului si prin depolitizarea literaturii, poetii generatiei ’60 au ajuns sa fie extrem de indragiti de contemporanii lor, nascandu-se astfel adevarate star-uri literare. Pana in ziua de azi, Nichita Stanescu este vazut ca Poetul cu p mare al intregii perioade postbelice, popularitatea lui in epoca fiind greu de imaginat astazi. Talentat, vulcanic, carismatic si nu foarte inaccesibil, Nichita a fost in ochii publicului larg un lider de generatie, de talia unui star rock local. Platind un anume pret ideologic, saizecistii, in frunte cu Nichita, au fost continuatorii unei traditii literare bruiate de venirea comunistilor la putere, in speta a modernismului intrebelic. Meritul lor principal era ca nu scriau poezie realist-socialista si ca unii dintre ei aveau si talent. Era deja destul in contextul epocii, dar nu suficient in ochii posteritatii, cum se va dovedi curand.
Astazi, lumea buna literara tinde sa-l vada pe Mircea Ivanescu drept Poetul postbelic numarul 1, contributia esentiala in aceasta schimbare de perspectiva avand-o optzecistii, simpatizand tot ce era livresc, ludic, non-metafizic, (auto)biografic si autoreferential in poemele lui Ivanescu. De fapt, chiar dupa publicarea primului volum in 1968 si in anii ce vor urma, Ivanescu se bucura totusi de aprecierea oniristilor (in frunte cu Dimov), a membrilor Scolii de la Targoviste si, mai tarziu, a optzecistilor. Critici si teoreticieni ai literaturii (Matei Calinescu, Virgil Nemoianu Toma Pavel), care vor face mai tarziu cariera in Occident, au fost nu numai prieteni de pahar cu Ivanescu, dar si sustinatori ai poeziei lui.
Chiar in ultimii ani au aparut cateva carti de „popularizare” si de promovare a imaginii poetului, cum ar fi interviul luat de Gabriel Liiceanu, aparut in 2012 la Humanitas, Mastile lui M.I. Incongruenta delectabila dintre caracterele celor doi participanti la dialog spune multe despre originalitatea personajului Mircea Ivanescu: bucurestean „autoexilat” la Sibiu, insensibil la istorie (cel putin prin comparatie cu Liiceanu), iubitor de pisici si mare alcoolic, Ivanescu nu pare foarte miscat de legendele care circula in jurul lui. Are suficient umor pentru a-l aiuri si apoi a-l amuza pe cititor si pe Liiceanu insusi cu afirmatia ca ar fi fost implicat politic inainte de 1989 in postura de ofiter sub acoperire in necunostinta de cauza. Toate aceste detalii sunt mostre ale personalitatii unui poet, care nu doar prin textele scrise (esentiale pentru poezia romana postmoderna), ci si prin detasarea fata de sine si relativa nepasare fata de propria celebritate are toate sansele de a castiga cat mai mult loc nu in istoria literaturii (il are deja), ci in imaginarul nostru sastisit de cultul eminescian, exaltat de revarsarile metafizice si de poezia de dragoste a lui Nichita si, in plus, violentat de efuziunile lirice ale unui Adrian Paunescu, care a avut (si inca are) o mare priza la publicul larg. Ne-am putea intreba de ce, in imaginarul nostru, Poetul este cineva visator, sublim aproape, melancolic, rupt de lume, Luceafarul neinteles si de ce acest tipar refuza sa moara?
Demersul impunerii lui Ivanescu drept Poetul-postbelic-ce-a-schimbat-paradigma rateaza deocamdata recunoasterea marelui public. Critici mai tineri, precum Paul Cernat sau Radu Vancu, continua incercarea de a-l plasa pe Ivanescu in fruntea canonului postbelic, insa o istorie monumentala a literaturii romane, ca cea a lui Manolescu, il expediaza rapid in trei pagini pline de citate, din care reiese ca Ivanescu este un importator al modelelor poetice anglo-saxone la noi si atat. Problema de a-l impune unui public larg tine de negocierea imaginii noastre de „poet” (ca sa imprumut expresia lui Iulian Costache). Mitul eminescian cultivat in continuare prosteste (dincolo de incercari de demistificare celebre) si la scara larga duce in final la dezinteres total si lehamite fata de poezie. Mitul Nichita Stanescu, este in fond, unul de factura eminesciana. A impune maselor ne-avide de poezie imaginea unui poet de tip Ivanescu drept Poet cu p mare, inseamna a sparge un mare cliseu cultivat decenii de-a randul in scolile romanesti.
_______________________________________
cover photo: Mircea Ivanescu I ziarulmetropolis.ro
Chiar daca nu aveam nici un dubiu asupra seriozitatii cu care abordezi in general intocmirea unei lucrari, recunosc ca sunt in mod deosebit surprinsa -dincolo de talentul si priceperea de ”specializata in materie”- de profunzimea cu care ai tratat atat studiul poeziei celui pe care il definesti poetul postbelic nr. 1, cat si documentarea privind viata lui personala. In concluzie, ”must needs”-uri: 1. Trebuie sa citesc poezia lui Mircea Ivanescu; 2. Nu trebuie sa mai accept asa usor catalogari si clasamente pe care unii le fac, mai mult sau mai putin documentat – si fara a lua in considerare varii opinii – pentru cei ca mine! In fond, extrapoland pentru orice domeniu, daca suntem capabili sa avem o opinie, atunci avem dreptul -si datoria- sa stabilim propria ierarhie; 3. Nu in ultimul rand, felicitari Dana Maria Fodor!