Ion Dragalina
Galeria portretele istorice. Flancând coridorul școlii. Asemenea unor ferestre. În vremea în care icoana nu depășea pragul bisericii. Sau al casei.
Priviri. Și gesturi. Și cuvinte memorabile. Din partea celor mai vii decât noi. Pentru că fapta lor era lutul din care, la vîrsta gimnaziului, potrivit ni se părea să ne croim propria devenire. Printre ele, printre cele urmă, cel al generalului Ion Dragalina.
După aproape trei decenii, frânturi despre originea bănățeană și generozitate și eroism și circumstanțele morții sunt vii. Doar că centenarul mutării la Domnul a celui care, alături de Ecaterina Teodoroiu și generalul Eremia Grigorescu încheia șirul portretelor înaintașilor oferă noi semnificații acelor cuvinte din coaja lecției de istorie.
Începuturi
O familie de bănățeni din comuna Borlova, în apropiere de Caransebeș, trece munții și se stabilește la Râmnicu Vâlcea în 1859. Neam de grăniceri, menționat de la mijlocul secolului al XVIII-lea (sursa). La sfârșitul lui noiembrie 1860, pentru a naște cel dintâi fiu, soția se întoarce la Caransebeș. Aici, pe meleagul de obârșie al bunilor săi, la 16 decembrie 1860, se naște Ion Dragalina, fiul Martei și al lui Alexandru. Este urmat, mai apoi, de alți trei prunci.
Cursurile școlii primare le începe la Râmnicu Vâlcea. Le continuă la Caransebeș, la școala germană, ca urmare a revenirii familiei în Banat în 1869. Studiile sunt completate de un an urmat la unul dintre gimnaziile budapestane; în 1876 este admis la Școala de cadeți din Timișoara.
Opțiunea este previzibilă pentru fiul unui fost ofițer al armatei austro-ungare. Surprinzătoare poate să pară însă, la prima vedere, ușurința impunerii printre cei dintâi în cadrul unei competiții acerbe pentru obținerea bunelor rezultate la învățătură și demonstrarea vocației ostășești. Acestor două aspecte li se adaugă ceea ce, cu un termen mult prea general, s-ar numi colegialitate. Disponibilitatea ajutorării, expresii ale camaraderiei, implicarea în soluționarea disputelor, știința de a se dărui fără a tulbura.
1880. Absolvirea școlii este urmată de stagiul de trupă la Caransebeș, la Regimentul 43 infanterie. Este avansat la gradul de sublocotenent în 1883. În același an se înscrie la Academia de război din Viena, urmând în paralel, asemenea părintelui său, cursurile Școlii de ingineri geodezi.
În 1884, la finalizarea cursurilor celor două instituții, proaspăt inginer geodez, este încadrat în batalionul cadre al Regimentului 43 infanterie în care urmase stagiul. Se alătură grupului ofițerilor români. Principala temă a discuțiilor, sub influența recunoașterii independenței României și a proclamării regatului, dar și a înființării Partidului Național al românilor din Transilvania, Banat și Ungaria, prin fuziunea formațiunilor politice românești din Banat și Transilvania, este statutul românilor din imperiu. Adoptarea de către noul partid a liniei pasivismului – refuzul participării la viața politică a Dublei Monarhii – constituie unul dintre subiectele predilecte.
Dincolo de pledoarii se află atitudinile. La 17 iunie 1884 au loc alegeri pentru Legislativ. La Bocșa Română, doi candidați se confruntă. Coriolan Brediceanu, membru al comitetului central al Partidului național român, avocat pro bono al țăranilor în procesele împotriva abuzurilor autorităților. Cel de-al doilea, fiul primului ministru al Ungariei, Kalman Tisza. Președintele secției de votare este episcopul romano-catolic Karoly Kruesz. Sarcina cordonului militar, a cărui comandă este încredințată sublocotenentului Ion Dragalina, este aceea de a nu permite ”tulburarea procesului electoral de către alegătorii fără drept de vot”. Consemnul nu este respectat. Consecința – Tisza, certul favorit, este învins. Kreusz îi atribuie sublocotenentului Dragalina calitatea de ”agitator”. Ofițerul, prin raportul adresat superiorilor, solicită satisfacție: ”…în caz contrar am să mi-o iau singur” (Nicolae Popescu, General Ion Dragalina, Editura Militară, București, 1967, pp. 10-11).
Cursus honorum
Cum posibilitatea unor noi incidente nu era exclusă, poziția sa față de cauza națională fiind cunoscută, Ion Dragalina, asemenea tatălui său în urmă cu 28 de ani, își prezintă demisia din armata austro-ungară. Aceasta este acceptată la 1 decembrie 1887. Alături de soția sa, Elena, trece frontiera în România. Se stabilesc la București unde, la 10 decembrie este încadrat cu gradul de sublocotenent la Regimentul 21 infanterie. În 1888 este avansat locotenent, iar în februarie este mutat în Regimentul 2 infanterie de linie a cărui garnizoană, inițial, va fi la București, ulterior la Craiova. ”Ofițer foarte conștiincios în îndeplinirea îndatoririlor sale. … Conduită și ținută foarte bune. …În rezumat, foarte bun ofițer, care pentru calitățile sale, deși nou în grad, merită a înainta la alegere” sunt câteva dintre însemnările comandantului unității pe foaia de notare.
Mutat în august 1891 la Regimentul 1 linie din Craiova, în decembrie este numit comandant de companie în Regimentul 2 Romanați, cu garnizoana de reședință la Caracal. (Ibidem, p. 15). În mai 1893 este avansat la gradul de căpitan. Avansarea, ”la alegere”, număra printre motive pregătirea de luptă a batalionului 2 din Regimentul 19 Romanați din Caracal, a cărei comandă o primise în iunie 1892, pregătire apreciată unanim la aplicațiile în teren. Nu este surprinzător prin urmare că, în 1898, la fiecare dintre probele pentru a deveni maior, obține cel mai mare punctaj. Avansarea în grad determină și asumarea funcției de comandant de batalion în Regimentul 7 Rahova, cu garnizoana la Vaslui. Este perioada colaborării cu colonelul, viitor mareșal, Constantin Prezan, comandantul, din 1900, al regimentului.
Ajutor al comandantului Batalionului 9 vânători ce urmează să fie format cu garnizoană la Pitești, în 1904, comandant, din aprilie 1905, al Batalionului 7 vînători de la Cernavodă, unde duce o viață simplă de soldat între studii și muncă fără preget, principala preocupare constituind-o impunerea disciplinei militare prin convingere, pedepsele considerându-le, contrar spiritului vremii, ultima soluție, dezavuând în mod ferm sancțiunile corporale. Așa se face că, ”morala făcută de el era atât de convingătoare …încât îți venea să intri în pământ decât să-l superi cu vreo faptă necuviincioasă, îndepărtată de la regulament ”. (Revista ”Cultul eroilor”, an III, nr. 4, iulie 1922, p. 4) ”Citeai în sufletul lui ca într-o carte deschisă. Nici un ascunziș, nici un gând tăinuit, nici o rezervă. Îți vorbea cu toată inima, spunându-ți tot ceea ce avea de spus fără să ocolească nimic din tot ce credea el că trebuie să cuprindă o dojană, rostită cu dorul de îndreptare și fără să uite vreodată nici lauda, cînd prin muncă și tragere de inimă ți-ai îndeplinit datoria cum se cuvine…” (Revista ”Lumea militară, nr. 8, septembrie 1935, p. 3). Toate acestea erau reflectarea credinței sale că: ”…milităria nu era o profesie pe care s-o exercite fiecare după cum l-ar ajuta calitățile, ci un cult care cere, înainte de toate, sufletul întreg” (Revista ”România în 1916 – 1920”, an IV, partea I-II, 1921, p. 3)
1 aprilie 1908. Este numit comandant al Școlii militare de infanterie din București. Luna următoare, de ziua națională, 10 mai, este înaintat la gradul de locotenent-colonel. O funcție reflectând autentică vocație atâta timp cât, el însuși cap al unei familii mari – doi fii, patru fiice -, se impune în rândul elevilor, ca odinioară al subordonaților ca ”Tata Dragalina”. Și în calitate de comandant al școlii, și în cea de membru al comisiilor de examinare pentru gradul de maior, se confruntă cu rețelele favoritismului create de familii influente ale candidaților, pentru care gradul reprezenta doar asigurarea unei poziții sociale. Intransigența sa rămâne aceeași, în ciuda oricăror presiuni. I se acordă, în 1909, ordinul ”Steaua României” clasa a V-a. O recunoaștere firească a meritelor ce îi definesc cariera. Doi ani mai târziu, avansat la gradul de colonel, i se încredințează comanda Regimentului 34 Constanța. Primește o nouă distincție – ordinul ”Coroana României” clasa a IV-a.
În vara lui 1914 devine comandant al Brigăzii 9 infanterie cu garnizoana la Ploiești. La sfârșitul toamnei este numit comandant al Brigăzii 8 infanterie cu garnizoana la București. În august îi este încredințată misiunea lucrărilor de fortificație pe Valea Prahovei. Este avansat la gradul de general de brigadă în noiembrie 1915, la 1 iulie fiind numit comandant al Diviziei 1 infanterie cu garnizoana la Turnu Severin.
În luptă
Sosirea la Turnu Severin reprezintă, strict teoretic, închiderea unui cerc. În urmă cu 27 de ani ajunsese aici după demisia din armata Dublei Monarhii. Trecerea timpului a reprezentat asumarea de noi responsabilități. Iar cea prezentă deține premizele să devină cea mai dificilă – organizarea de luptă a trupelor unei unități care acoperă cea mai mare parte din granița apuseană a țării. Rezultatul eforturilor sale și ale subordonaților este oferit de atacarea Porților de Fier la 15 august 1916, de cucerirea, patru zile mai târziu, a culmilor Alion, Ozoina și Dranic. De eliberarea Orșovei. De menținerea poziției înaintea puternicei ofensive a trupelor austro-ungare și germane.
La 11 octombrie este chemat la Craiova și numit comandant al Armatei I. Măsura constituie consecința intensificării ofensivei trupelor Puterilor Centrale în Valea Jiului. Soluția – oprirea trupelor inamice în zona montană, câmpul deschis nefiind potrivit înfruntării unor forțe net superioare numeric și tehnic. Se are în vedere o contralovitură aprobată de Marele Cartier General. A doua zi pleacă pe linia frontului. La Horezu este informat asupra dispozitivului de luptă în sectorul Jiu. La Bumbești reamintește militarilor datoria față de țară. La unul dintre posturile de asistență sanitară află, potrivit mărturiei fiului său, o tânără dedicată îngrijirii răniților. Îi trimite prin ordonanță mantaua sa. Tînăra se numește Ecaterina Teodoroiu (sursa). Se oprește la mănăstirea Lainici unde se spovedește și primește Sfânta Împărtășanie. La întoarcere, mașina în care se află este prinsă în schimb de focuri. Fusese avertizat de faptul că forțele germane au interceptat comunicațiile de la sud de Lainici. Totuși refuză să stea pe loc, deoarece ar fi fost izolat de trupele din subordinea sa. Respinge și sugestia de a schimba locul în mașină, pentru a se proteja. Automobilul mărește, la ordinul său, viteza. Sunt atinse capota și caroseria. Colonelul Toma Dumitrescu, maiorul Constantin Miltiade și șoferul sunt nevătămați. Generalul îi sunt atinse de gloanțe omoplatul, umărul și brațul stâng (sursa).
Cele dintâi îngrijiri le primește la Gura Sadului, unde rana este curățată și bandajată. Este transportat la Tîrgu Jiu. Urmează să fie dus, după schimbarea pansamentului, la Craiova. Șefului de stat major îi cere să-l informeze în legătură cu situația frontului. Decide să nu părăsească Craiova, considerând esențial să se afle alături de trupele sale în calitate de comandant. O dorință supusă temerilor medicilor, conștienți că singura soluție este amputarea brațului, opțiune acceptată de către general, și presiunii Marelui Cartier General care ordonă transportarea de urgență a generalului la București. Termenul ”de urgență” devine eufemism în contextul războiului și, astfel, cele trei ore devin… 26. În absența îngrijirilor medicale. Al doilea obstacol este prezența doctorului Toma Ionescu în Moldova. Cel mai de seamă medic chirurg român este, în viziunea oficialilor, singurul în măsură să-l opereze pe comandantul Armatei I. Timpul trece în defavoarea generalului Dragalina. Contrar verdictului medicilor de la Craiova, doctorul Gerota consideră că brațul poate fi salvat punându-l în ghips. Este vizitat de rege. Înconjurat de familie. Îi este acordat Ordinul ”Mihai Viteazul”. Brațul este amputat la 16 octombrie de Toma Ionescu. Speranțele cresc pe măsura semnelor ameliorării stării de sănătate. La 24 octombrie/ 9 noiembrie 1916, în urma septicemiei, trece la cele veșnice (sursa).
Prohodirea are loc la Biserica Albă din București, la 26 octombrie/ 11 noiembrie, în prezența suveranului, a prințului moștenitor, a membrilor guvernului și a numeroși oameni politici. Este înmormântat în cimitirul Bellu Militar. Fii săi, Corneliu, general al Armatei Române, erou al celor două războaie mondiale, guvernator al Bucovinei și Virgil, comandor de marină, au continuat tradiția începută de bunicul lor. O altă verigă a istoriei familiei o reprezintă suferința, în temnițele regimului comunist, a Vioricăi, una dintre fiicele generalului.
”Unul din muncitorii cei mai harnici și mai bucuroși pentru binele patriei și izbăvirea neamului.” Astfel îl înfățișa, în necrologul din ziarul ”Viitorul”, Nicolae Iorga. Astfel ni se înfățișează la un veac de la mutarea la Domnul. Și, de aceea, în vremuri tulburi, când desprinderea de tradiție pare oportună afirmării, când minoritatea tinde să-și impună voința majorității, numele generalului Ion Dragalina este util de rostit. Ca apel. Către firescul căruia nu avem cum să nu-i aparținem.
______
sursă cover photo: ancerm.ro
