Pe muschiul gros, cald ca o blana a pamântului, caprioara sta jos, lânga iedul ei. Acesta si-a întins capul cu botul mic, catifelat si umed, pe spatele mamei lui, si, cu ochii închisi, se lasa dezmierdat.
Astfel începe un text, aproape clasic, ce ne reaminteste farmecul copilariei. Si care, la un secol de la mutarea la cele vesnice a autorului sau, tinde sa semene cu o lespede caci, despre Emil Garleanu, pare a se fi afirmat deja tot ce se cuvenea. Cuprinsa între copertile volumului Din lumea celor care nu cuvânta, amintirea sa desteapta, cel mult, evocari similare salutului fugar adresat unei cunostiinte . Si totusi…
Iasi. Noaptea dintre 4 spre 5 ianuarie 1878. În familia colonelului Emanoil Gârleanu se nasc doi gemeni, dintre care unul muri la doua luni dupa nastere, pricina pentru care tatal puse sa se sape doua gropi, convins ca va muri si celalalt, dupa legea fatalitatii dublului. Dar copilul vietui. (George Calinescu). În 1885 parintii divorteaza iar grija lui Emil este încredintata matusilor materne. Copilaria are doua repere – cazarma din apropierea casei si verile petrecute aproape de Târgu Frumos, alaturi de bunica sa. Ele sunt si cele care stau la baza evolutiei sale deoarece, pentru a continua traditia familiei, dupa absolvirea a trei clase de liceu teoretic, este înscris la cursurile scolii pentru fii de militari, apoi, în 1896, dupa esecul primului an la Scoala de artilerie, geniu si marina, urmeaza cursurile Scolii de infanterie si cavalerie.
În 1900 devine sublocotenent de infanterie al Regimentului 13 Stefan cel Mare din Iasi. În acelas an debuteaza în revista Arhiva si se înscrie la Facultatea de Litere a Universitatii din capitala Moldovei. Pentru superiorii sai, activitatea literara este incompatibila cu cariera militara. În urma interventiei unchiului sau,maiorul George Macri, în 1902 este transferat la Regimentul 12 Infanterie din Bîrlad unde, cu sprijinul unui grup de entuziasti si a unui patron de tipografie, pune bazele revistei Fat – Frumos. Este perioada primelor polemici si a ralierii la curentul samanatorist. Reuseste sa atraga colaborarea unor nume sonore, de la Elena Farago si Nicolae Gane la Mihail Sadoveanu si Nicolae Iorga. Patru ani mai târziu, când, din motive financiare, publicatia îsi înceteaza aparitia, Emil Garleanu ia decizia punerii unui început nou vietii sale; iese din armata, se casatoreste, se muta la Bucuresti, decide sa se consacre întru totul scrisului.
Este secretarul de redactie – în realitate factotum autentic – al Neamului românesc condus de Nicolae Iorga, al carui discipol se considera, scrisoarea de recomandare fiindu-i volumul Batrânii. Schite din viata boierilor moldoveni, aparut cu un an înainte.
Contribuie la aparitia Convorbirilor critice, bucurându-se de aprecierea criticului Mihail Dragomirescu, iar sporireafaimei în cercurile literare îi aduc propuneri de colaborare din partea principalelor publicatii culturale. Nu siameliorarea situatiei financiare caci, si ca urmare a generozitatii fata de colegii de breasla, se confrunta cu probleme financiare grave.Totusi nimic nu îl determina sa renunte la implicarea deplina în asumarea a ceea ce considera ca nu este doar meserie, truda ori zbatere, marturisire, arta sau simpla munca ci o misiune devenita camasa a lui Nessus. La cafenea,în redactii – unde acopera de la atributiile de secretariat la cele administrative – este omniprezent, departe de ambitii ori de umbra trufirii. Împlinirile nu lipsesc – devine tata, iar, în 1911 presedinte al Societatii Scriitorilor Români la a carei înfiintare are o contributie determinanta. Câteva luni mai târziu este numit directorul Teatrului National din Craiova. Noua sarcina este îndeplinita, ca si precedentele – de la publicistica la îngrijirea editiilor clasicilor literaturii nationale -, cu rigoare maxima si dedicare totala. Traduce, se preocupa de montarea dramaturgiei nationale – corespondenta cu I. L. Caragiale este doar o dovada a acestei cruciade – dar si de situatia actorilor si de turneele în satele oltene. De fiecare data se raporteaza la acelasi etalon – Nationalul iesean si se bucura de sprijinul unuia dintre bunii sai prieteni, Liviu Rebreanu, secretarul literar al teatrului. Entuziasmul nu este suficient. Interesele cercurilor politice îi smulg, prin mijloace brutale, demisia din fruntea teatrului în 1913. Totusi, nu abdica. Intensitatatea implicarii în viata artistica româneasca este probata de regizarea peliculei Cetatea Neamtului, în 1914. Ultimul episod al vietii sale îl constituie revista Proza asigurata de un singur director, un singur reporter, de un singur scriitor, de un singur secretar de redactie si administrator – aflat în pragul sfârsitului: Emil Garleanu (Domnica Filimon – Stoicescu). Aparute între 1 februarie si 1 martie 1914, cele trei numere ale publicatiei craiovene cuprind amaraciunea si speranta, crezul si ultimul cuvânt al unui mester deosebit în arta de a scoate reviste, de a strânge pe scriitori la un loc, de a-i însufleti si a-i îndruma la munca (C. S. Fagetel)
2 iulie 1914. La Cîmpulung Muscel, în urma evolutiei unei prezumtive tuberculoze renale, se muta la cele vesnice. Are 36 de ani. Trupul este adus la Bucuresti. În Gara de Nord devine unul dintre personajele sale caci unul dintre functionarii cailor ferate admite ridicarea cosciugului abia dupa achitarea rambursului de catre Gala Galaction, deoarece asa este regulamentul. Mortul a sosit ramburs si nu-l putem libera pâna nu se achita rambursul. Asa facem cu toate coletele. (…) daca adresantul refuza sa plateasca rambursul, trimitem coletul la magazinaj. (Flacara nr. 40-1914)
Dincolo de absurdul acestei situatii, ramâne un portret – Barbatul cu ochi mari si melancolici, duiosi ca o salcie plângatoare, cu glasul cald de tenor sentimental, cu mladieri feminine, cu naivitati de copil, încrezator, entuziast, prietenos, impresionabil ca o sensitiva, împrastiind o adânca simpatie (Eugen Lovinescu). Si o opera, înaltata pe durata a mai putin de un deceniu jumatate. Elogiata de contemporani, minora pentru criticii de astazi, inegala în mod evident, marturisind însa, mai cu seama prin intermediul reperelor sale – volumele Batrânii, 1877. Schite din razboi, Nucul lui Odobac si Din lumea celor care nu cuvânta, poezia faptului divers, încarcata de compasiune si solidaritate, de nostalgie si revolta, purtând atât haina naturalismului cât si pe cea a marturiei despre lumi crepusculare. Asemenea unui Panait Cerna sau Stefan Octavian Iosif, al caror centenar s-a numarat printre comemorarile anului trecut, si Emil Garleanu, dincolo de caldura rândurilor destinate tinerilor cititori, de verdictele criticilor si istoricilor literari, daruieste, prin intermediul mostenirii sale, invitatia de a îndeparta straturile contemporaneitatii trepidante pentru ca, macar pe fuga, sa ne descoperim pe noi însine, cei definiti de miezul unui trecut util reamintirii a ceea ce, cu adevarat, conteaza ca masura a firescului.
