Disputele recente asupra declaratiilor Papei Francis care a negat existenta iadului intr-un interview au atras atentia publicului larg. Lucru deloc surprinzator, deoarece credinta in viata de apoi, unde cei neprihaniti sunt recompensati cu un loc in rai, iar cei rai si viciosi sunt pedepsiti in iad, este o invatatura esentiala a crestinitatii.
Asadar, care este ideea de iad a crestinismului?
Originile credintei in iad
Credinta crestina in existenta iadului s-a dezvoltat de-a lungul secolelor, influentata de ideile ebraice si grecesti despre viata de apoi.
Pasajele cele mai timpurii ale bibliei ebraice – din jurul sec. 8 i. Hr. – descriu viata de apoi ca Sheol, o groapa intunecata, tacuta, in care sufletele tuturor celor morti se afla intr-o stare latenta si tacuta de existenta minima, pentru totdeauna in afara prezentei dumnezeiesti. In sec. 6 i. Hr., Sheol era conceputa mai mult ca un loc temporar, unde toti cei decedati asteptau renasterea corporeala. Cei drepti aveau sa stea in prezenta lui Dumnezeu, iar cei rai aveau sa sufere chinuri vesnice in focurile Gheenei, un loc blestemat, unde exista numai foc si fum.
Descrierile timpurii ale vietii de apoi in Grecia antica – o lume subpamanteana numita Hades – sunt similare. In Hades, spiritele apatice ale celor morti zac intr-un crepuscul existential, stapanit de zeul mortilor, numit tot Hades. Cei rai aveau sa sufere agonii eterne in Tartar, un nivel si mai adanc al iadului.
Incepand cu secolul al patrulea i. Hr., dupa ce regele grec Alexandru cel Mare a cucerit Iudeea, elemente din cultura greceasca au inceput sa influenteze conceptele religioase iudaice. La momentul primelor evanghelii, intre 65 si 85 d. Hr., acestea spun despre Iisus care se refera la credinta iudaica in focul etern al Gheenei. In alte pasaje, Iisus mentioneaza expulzarea pacatosilor din regatul lui Dumnezeu si cuptorul de flacari in care cei viciosi vor suferi in deznadejde si disperare si „unde vor fi plansete si scrasnri de dinti”. Iisus mentioneaza si pe Hades-ul grecesc, atunci cand descrie cum fortele raului – portile iadului (Matei 16:18) – nu vor izbandi impotriva bisericii.
Ideile medievale despre iad
In crestinismul timpuriu, soarta celor din iad era descrisa in diverse feluri. Unii teologi propovaduiau ca toti oamenii rai si chiar Satana aveau sa fie izbaviti si se vor reintregi cu Dumnezeu. Alti dascali spuneau ca iadul este o existenta intermediara, unde unele suflete sunt purificate, altele anihilate.
Conceptul dominant al antichitatii avea sa ramana predominant: iadul era locul unde sufletele damnatilor sufereau chinuri si deznadejde in pedeapsa vesnica. Chiar si dupa reinvierea mortilor la sfarsitul lumii, cei viciosi si rai vor fi trimisi inapoi in iad, pentru eternitate.
La inceputul secolului al cincilea, aceasta doctrina avea sa fie predata si asimilata in tot arealul vestic al crestinitatii. A fost reafirmata oficial de catre papi si consilii ecumenice in toata perioada Evului Mediu.
Teologii medievali au continuat sa accentueze ca cea mai rea dintre toate pedepsele iadului este separarea eterna de Dumnezeu (poena damni). Descrierile medievale despre iad aduc detalii si mai explicite: gropi pline de flacari intunecate, plansete teribile, mirosuri pestilentiale si rauri de apa clocotita napadita de serpi.
Probabil ca cea mai „personalizata” descriere a iadului ne-a fost oferita de poetul italian Dante, la inceputul sec. 14, in prima parte a Divina Comedie. In Infernul, sufletele damnatilor sunt pedepsite cu torturi care se potrivesc pacatelor lor: lacomii zac in balti reci de gunoaie, pe cand criminalii se zvarcolesc in rauri de sange clocotit.
Iadul inseamna absenta lui Dumnezeu
Astazi, aceste imagini par sa faca parte dintr-un trecut pe care secolul 21 l-a depasit de mult. Totusi, inscrisurile religioase crestine reafirma credinta in natura eterna a iadului. Desi omite detaliile sangeroase folosite in evul mediu pentru a descrie iadul, biserica reafirma ca cea mai crunta pedeapsa a iadului este separarea eterna de Dumnezeu.
