[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]D[/mkdf_dropcaps]espre tehnica narativa a contrapunctului, generatia mea a invatat in liceu, o data cu studierea romanului Ion, al lui Liviu Rebreanu. Tehnica narativa a contrapunctului este cea prin care in doua planuri narative paralele apar imagini, situatii, personaje, corespondente, fiecare dintre acestea avand inteles propriu, insa formand impreuna un tot unitar.
Asta ar fi definitia “din manual”. Cine vrea sa aprofundeze subiectul, este invitat sa citeasca Casa Verde a lui Mario Vargas Llosa. Mai sunt cateva conditii ce trebuie intrunite cumulativ inainte sa incepi sa citesti aceasta carte: sa-ti placa puzzle-urile, sa detii ceva mai multa rabdare decat media si sa dispui si de ceva timp liber, eventual o vacanta mai indelungata, pentru a putea conferi continuitate lecturii.
In alte conditii, nici nu are rost sa te apuci de cartea asta. In niciun caz nu se incadreaza in categoria cartilor de citit in metrou. Acum sa detaliez si de ce: imaginati-va fraze care se intind pe parcursul a pagini intregi, in cuprinsul carora se desfasoara doua sau mai multe planuri temporale si spatiale, precum si o pleiada de personaje, care beneficiaza si de porecle sau nume de alint, iar raportarea la acelasi personaj nu se face niciodata la ultimul apelativ folosit. Ah!…si ca sa fie tacamul complet, lipsesc semnele de punctuatie necesare delimitarii acestor planuri si personaje.
Cam asta ar fi Casa Verde, denumire data primului bordel dintr-un orasel de la marginea desertului peruan, Piura. Toate elementele cartii graviteaza in jurul acestui bordel sau, ca sa fim un pic metaforici, toate drumurile duc la Casa Verde, desi, cum am mai spus, povestea noastra este un melanj de personaje care vietuiesc si ici si colo, si acum si atunci, iar totul ne este relatat intr-un calup de cuvinte insiruite fara prea multe semne de punctuatie edificatoare, asemenea unor flashback-uri ale memoriei.
Deci, recomand Casa Verde iubitorilor de provocari literare, dar si finilor psihologi, ce vor avea multe de invatat de la Mario Margas Llosa, ale carui personaje sunt schitate intr-o maniera sacadata, dar complexa, cu precadere in acest roman.
Se poate face o paralela si cu alt roman al sau, Conversatie la Catderala, unde se repeta dialogul in contrapunct, dar, mie una, acesta mi s-a parut mult mai cursiv si mai placut “urechii” decat cel din Casa Verde si nu am perceput “Conversatie la Catedrala” ca pe o provocare, ci ca pe o adevarata desfatare, fiind una din cartile mele preferate.
Politica si istoria sud-americana, cu precadere peruana, ocupa in ambele romane un loc de cinste, insa in “Casa Verde” accentul cade pe nevoile primare ale omului. Si unde sa se desfasoare aceste instincte mai bine decat intr-un bordel? De altfel, bordelurile sunt un leitmotiv in opera laureatului Nobel pentru literatura din 2011. Se pare ca autorul a fost marcat de perioada adolescentei, cand, fortat de un tata recunoscut ca despotic, a lucrat pentru o scurta, dar intensa, perioada la casiera unei banci din Lima, iar principalele sale cliente erau prostituatele ce-si puneau deoparte zi de zi, banii castigati noapte de noapte.
Dar poate tocmai faptul ca in fiecare nou roman am descoperit un nou Vargas Llosa, cuceritor si altfel de fiecare data, in ciuda anumitor “traditii” literare specifice, ma face sa-i raman fidela si sa-i iert pumnul dat lui Gabriel Garcia Marquz in 1976 (an din care nici nu si-au mai vorbit), Marquez fiind mai aproape de sufletul meu.
Insa, pentru cei ce nu vor neaparat sa-si incante sufletul, ci sa-si simta mintea provocata, Casa Verde este alegerea ideala.
