Am vazut un lup si-un caine.
Daca un copil de 4 ani ar putea, ceea ce ar fi total impotriva firii, sa nu puna intrebari despre tot si despre toate timp o ora, ar vedea, pe viu si fara gratii, cum arata lupul.
Lupul e Andi Vasluianu, in spectacolul de teatru Capra cu trei iezi, regizat de Alexandru Dabija, unul dintre cei doi regizori romani despre care, eu una, consider ca au o viziune artistica de valoare, in timpurile noastre de adanca relativitate a reperelor. Va spun imediat de ce. Celalalt regizor e Theo Herghelegiu, care a scris si a regizat spectacolul Fata cu caramida-n gura, unde am vazut pe scena cel mai adevarat caine, jucat de actorul Cristian Toma. Si nu e meritul actorului ci al regizorului, in ambele cazuri.
Poate sa para facil la prima vedere sa joci un lup sau un caine. Ce mare lucru. Marai putin, dai din coada, te scarpini, te lingi pe bot, urli la luna…Dar de-aici pana la reusita de a vedea privirea de lup flamand sau de caine maidanez in ochii unui om e o cale lunga, pentru care, oricat de mult i-as stima pe cei doi actori, cred ca meritul este mai degraba al regizorului. Regizorul este acela care tine in mana povestea, astfel incat omul sa devina fiara. Caci despre asta e vorba cand vezi pe scena oameni care joaca animale. Despre fiara din noi. Si sunt sigura ca un copil de 4 ani ar plange cand ar vedea lupul Vasluianu-Dabija si ar rade cand ar vedea cainele Cristian Toma – Herghelegiu. Despre asta e vorba in fapt: in ce masura spectacolele de teatru de azi mai provoaca o emotie intensa ca rasul sau plansul intr-o fiinta genuina in care mintea n-a inceput inca sa puna cenzura pe suflet. Ambii regizori reusesc inca sa faca asta in spectacolele lor, mai mari sau mai mici, si pentru asta eu ii consider unici in Romania.
