Cronica de teatru
Se intampla uneori in lumea teatrului independent si momente mai putin placute. Chiar dureroase. Ma refer la momentele in care trebuie sa-ti iei la revedere de la un spectacol.
Este dureros si de partea spectactorilor, dar mai ales de partea actorilor si a regizorului.
Ce inseamna un spectacol de teatru independent pentru un actor sau regizor?
Inseamna in primul rand gand, vis si curaj. Dai peste un text pe care il simti al tau, incepi sa-l vezi in imagini, ii simti rostul si mesajul, vrei sa-l impartasesti lumii.
Si el incepe sa faca parte din tine, din gandurile tale, din sufletul tau. Ii simti povestea, incepi deja sa-i potrivesti distributia, incepi sa-i dai viata, sa-l framanti.
Iti cauti un spatiu in care sa-l citesti cu actorii, repeti, lucrezi, cresti, sa-l creezi… lungul drum de la text la spectacol. Iti formezi echipa si te pui pe lucru: zile, saptamani, luni de gand, de munca, si de iubire. Aceste etape, sudeaza echipa, o transforma intr-o familie. Toate aceste lucruri sunt cu atat mai intense cand echipa este abia iesita din anii studentiei si au curajul, ambitia si nebunia de a lucra primul lor proiect, primul spectacol.
Pe 21 septembrie la Ceainaria Artea am fost la ultimul spectacol Caini de Alex Tocilescu, in regia Lilianei Cimpeanu, avand in distributie urmatorii actori: Roxana Neagu (Rita), Cristi Constantinescu (Bob), Bogdan Bran (Georg Richter), Andreea Bosneag (Nina/Elena) si Altan Safta-Zecheria (Cristina).Spectacolul s-a jucat timp de trei ani, prin toate spatiile pe unde s-a putut.
Povestea se deschide cu Bob si Rita, (in livingul unui apartament), care sunt intr-o relatie conflictuala, par a se certa din orice: ba pe genul de muzica ascultat, ba pe glumele lui Bob, cam orice lucru este motiv de contrazicere si de tensiune. Lucrurile se linistesc cand vine Georg acasa, iau cina impreuna, ii asculta povestile de la birou.
Usor, usor, realizezi ca Bob si Rita sunt de fapt… caini. Amuzant, inedit si interesant detaliu care iti starneste curiozitatea, iti pune imaginatia la lucru, dar mai ales creativitatea actorilor.
Incerci sa identifici rasele carora apratin personajele noastre (Bob e golden retriver, prietenos, pus pe glume, cald, iar Rita este femela doberman, sterilizata, cu alura specifica acestei rase, atletica, reactii rapide, inteligenta, fioroasa la nevoie) te amuzi de modul lor de gandire, de reactii, dar… te si regasesti. Actorii, in mod evident, au studiat comportamentul canin, reactiile cainilor, momentele in care se bucura, momentele cand devin agitati sau agresivi, si-au asumat aceste insusiri si devin deliciosi de privit, usurand acceptarea conventiei. De remarcat si dublul rol pe care il face Andreea Bosneag, atat in identitate canina cat si-n identitate umana, dar cu o hilara trasatura de carcater comuna celor doua personaje feminine.
Georg, ca orice stapan de patruped canin, are grija de ei, comunica cu ei, ii plimba, ii hraneste, ii impaca.
De apreciat distanta pe care Bogdan Bran o pastreaza totusi, sesizabila prin comparatia raporturilor si dialogurilor pe care le are cu personajele umane fata de personajele canine. Aceasta distantare, fireasca, nu slabeste legatura afectiva dintre el si cainii sai, dar ne da sentimentul unui plan real. Desi poate parea o comedie, spectacolul este construit pe mai multe planuri (si din textul autorului) dar si din regie. Temele sunt diverse: prietenie, iubire, loilaitate, onoare.
Surprinzator sau nu, in cele mai multe situatii, aceste teme au un sens mai profund in lumea cainilor decat in lumea oamenilor, slabi in fata tentatiilor.
Sentimentele nobile, curajul si loilaitatea caracteristica prietenilor canini este sustinuta pana la final, neconditionat, un final surprinzator, puternic si intens.
Eu nu-l dezvalui pe de-a-ntregul, pentru ca totusi am speranta ca voi mai vedea acest spectacol, ca exista public pentru el si ca familia care s-a creat cu el, va gasi puterea mai devreme sau mai tarziu, sa mearga mai departe, sa il promoveze, sa mearga spectatorii la el. Este un spectacol cu un mesaj puternic, actual, emotionant, amuzant si profund, bine jucat si pus in scena, cu eforturi sustinute de echipa, fara pretentii extraodinare financiare. Merita din plin!
La aplauze m-am simtit coplesita, atat de impactul piesei, dar si de greutatea vizibila care apasa pe sufletele actorilor, al dnei regizor si am avut sentimentul ca asist la o nedreptate a vietii, vazand cu ochii mei cum un proiect bun, realizat cu sacrificii, daruire, talent si iubire, pur si simplu dispare.
Eu recomand spectacolul Câini (daca va mai exista vreo reprezentatie) din tot sufletul si-n calitate de iubitor de caini, si-n calitate de iubitor de teatru si din dorinta si credinta ca „binili invinge”.
