[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]C[/mkdf_dropcaps]liseul se naste din repetarea continua a unor idei si concepte. Imitatia naste cliseul si tocmai de aceea este deseori asociat cu lipsa de originalitate si de idei. Acest lucru este mai ales valabil in domeniul artei unde produsul original este cu atat mai greu de obtinut. Si totusi, cum intorci un cliseu impotriva sa si il transformi in ceva inovator si proaspat?
Brick este un film care dovedeste ca exista un raspuns pentru intrebarea de mai sus. Reinterepretarea unor idei mult prea des folosite si schimbarea contextului in care privim lucrurile fac din Brick un film noir ca niciun altul. Filmul de fata preia toate cliseele clasice ale acestui gen cinematografic si le muta in lumea liceului american contemporan. Ceea ce surprinde insa este stilul in care reuseste sa faca asta. Brick este un film care isi trateaza povestea cu umor si seriozitate in egala masura. Reuseste sa fie un film inteligent in locurile unde parodiaza si sensibil in celelalte. Intergul amestec reuseste totusi sa functioneze si sa creeze un experiment cinematografic unic.
Povestea il urmareste pe Brendan, un elev care porneste in cautarea fostei sale prietene, dupa ce primeste un mesaj misterios din partea acesteia. Cautare este un periplu printre tot soiul de personaje ciudate din lumea adolescentilor de liceu, fiecare dintre aceste personaje bifand un stereotip al filmului noir. Totodata au si propriile personalitati, construite intr-un fel amuzant si reliefate de dialogurile inteligente.
Prestatiile actoricesti se afla la limita ridicolului, dar nu o depasesc niciodata. Actorii isi fac excelent treaba si isi duc personajele intr-o zona in care ne amuzam pe seama lor si ne atasam de ele in acelasi timp. Brick este un film extrem de subtil in esenta sa. Atmosfera usoara si povestea care se scurge intr-un ritm alert nu te lasa sa realizezi cata sensibilitate se afla in subtext. Regia de imagine are si ea un cuvant de spus in aceasta privinta si cadrele sunt bine legate sub regia sigura a lui Rian Johnson.
Firul narativ se misca rapid de la un capat la altul intr-un ritm care te poate face de multe ori sa uiti ce vrea de fapt povestea de la tine sau sa incurci personajele. La final este irelevant felul cum ai ajuns acolo pentru ca experienta este una satisfacatoare, iar incarcatura intelectuala te tine mereu concentrat si implicat. Este o caracteristica destul de rara la un astfel de film, care la prima vedere pare ca nu se poate hotari carui gen sa apartina.
Dupa cum spuneam si la inceputul articolului, Brick este greu de comparat cu orice altceva. Filmul este o experienta in sine si tocmai de aceea trebuie vazut. In ecuatia sa mai exista si prestatia excelenta a tanarului Joseph-Gordon Levitt, care contureaza foarte bine tipologia detectivului cinic si alienat, incapsulat intr-un adolescent confuz si ratacit. Este exact genul de dualitate care da farmec acestui univers.
Brick dovedeste ca avem nevoie de mai mult curaj si originalitate in cinematografie. Poate ca majoritatea povestilor au fost deja spuse, dar nu in toate modurile posibile. O perspectiva diferita asupra unei idei vechi si curajul de a o trece prin filtrul propriei gandiri sunt uneori elemente care fac diferenta intre arta de calitate si mediocritatea drumului stiut.
