Despre balada, ca si despre doina, legenda si poveste, stim inca din primii ani de scoala, daca nu cumva, nu de putine ori, de la gradinita. In orice caz, propozitia Spune-mi o poveste, cu care ne naucim bunicii, sau, cand nu-i avem, parintii, capata o mare insemnatate pentru noi inca din primii ani de viata, ea exprimand setea de fictiune, care se va naste si nu se va potoli niciodata. Toma Alimos, Mesterul Manole si ciobanul din Miorita, in afara personajelor din literaturile straine cu care ne familiarizeaza televizorul, personajele de balada sunt primele fiinte omenesti pe care le cunoastem din literatura.
Cuvantul balada isi are originea in latinescul ballare, care inseamna a dansa. Acesta desemneaza o modalitate artistica de abordare a realitatii consta intr-o manifestare cu caracter sincretic (concretizata, adica, in acelasi timp, in cantec, dans si mimica). Sensul (continutul) unei balade era legat la inceput, dar si multi ani dupa aceea, de faptele de arme sau de onoare ale unor cavaleri (printi si conti, dar si haiduci, hoti etc.) sau de unele intamplari iesite din obisnuit, vitejesti si – de multe ori – miraculoase. Prin aceasta, balada se apropia de cantecul epic, in care naratiunea ocupa locul intai, de unde si denumirea de poezii (sau cantece) nuvelistice. Totodata, printr-o extensie care sfideaza ideea de puritate a genurilor, balada a fost apropiata si de epopee ori de basmul in versuri. Sau, mai exact, a fost considerata un fragment dintr-o epopee. Poetul George Cosbuc isi propusese, plecand de la aceasta idee, sa reconstituie o presupusa epopee romaneasca printr-un grupaj de balade de toate tipurile posibile – Nunta Zamfirei si Moartea lui Fulger fiind pilonii edificiului proiectat.
Caracteristica (de reprezentare) cea mai evidenta a acestui gen de poezie a fost, foarte multa vreme, oralitatea, ceea ce inseamna ca in cele mai frecvente cazuri, balada era un text pe care un cantaret (trubadur, menestrel, altadata, cantautor in zilele noastre) il prezenta unui auditoriu (adunat in pietele publice, prin targuri si iarmaroace etc.) recitand si cantand in acelasi timp, folosindu-se pentru aceasta de o cobza sau o vioara, mai demult, de o chitara, cel mai adesea, in zilele noastre. Si, pentru ca timpul la care se referea textul era de fiecare data trecutul, balada s-a mai numit si cantec batranesc. Vasile Alecsandri, de altfel cel care realizeaza prima culegere de balade populare romanesti si-a intitulat volumul acatuit atunci (in 1852) Poezii poporale românesti – Balade – Cantece batranesti.
Ca si alte specii literare (epice, lirice sau dramatice), balada a avut si ea momentele ei de maretie si de decadere, in functie de dezvoltarea societatii, care a incurajat raspandirea acestei specii sau, dimpotriva, a franat-o. Mai intai numai orala, balada a inceput in curand sa fie si scrisa, cea orala devenind balada populara, iar cea scrisa balada culta.
Prima perioada de inflorire a baladei culte se situeaza in Evul Mediu, cand apar cei dintai autori de texte de acest tip (cu forma fixa) in literatura franceza: Roman de Fauvel, Guillaume de Machant, Eustache de Deschamp s.a. Este perioada in care balada nu se mai danseaza deloc si in genere nu se mai canta, ci doar se recita. Prin veacul al XV-lea, balada cu forma fixa (versuri egale ca numar de silabe) este cultivata cu predilectie in Franta de poeti precum A. Chartier, Fr. Villon, Clément Marot s.a. In epoca Pleiadei (jumatatea sec. al XVI-lea, cand au trait si au scris Pierre de Ronsard, Du Bellay, Jodelle si Pontus de Tyard), balada a cazut in desuetudine, lasand loc altor genuri de poezie mai conforme cu gustul timpurlui (oda, sonetul, epopeea etc.) In epoca lui Ludovic al XIV-lea, in care intreaga scena literara franceza este ocupata de clasicism, balada in forma fixa va cunoaste o noua si ultima voga, prin aportul lui La Fontaine, Th. de Banville si F. Copée. In sec. al XIX-lea, in fine, specia este considerata artificiala si se renunta la ea asa zicand, pentru totdeauna. Victor Hugo, Paul Fort si Alfred de Musset – poeti romantici, incearca sa rivalizeze cu confratii lor germani, dupa care, mai tarziu, prin Laforgue, G. Apolinnaire, L. Aragon s.a., genul se modernizeaza foarte mult, accentul deplasandu-se de pe narativ pe liric.
In literatura germana, balada culta cunoaste o inflorire incomparabila, mai intai in poezia lui Bürger (care, prin Lenore, impune pur si simplu un gen) si apoi prin Schiller, Goethe si Uhland. Prin Schiller, insa, balada se abate de la structura cu care cititorii de atunci erau obisnuiti, caci epicul – substanta primordiala a speciei – este inlocuit (la acesta, dar si la altii, indeosebi in literatura franceza) prin descriptie si liricitate.
In Anglia, unde este cultivat de timpuriu ca specie de poezie culta, genul acesta a fost stralucit reprezentat de R. Burns, Th. Moore, Wordsworth, Coleridge si Oscar Wilde. Este cunoscuta culegerea de Balade lirice (1798) alcatuita de Coleridge impreuna cu Wordsworth, din care cea mai remarcabila este Balada batranului marinar.
In literatura romana primele balade au fost populare (caci si primul nostru clasicism este constituit de literatura populara), evident, cele mai celebre din toate fiind Miorita, Toma Alimos, Mesterul Manole, Iovan Iorgovan, Corbea, Pintea, Badiul, Chira Chiralina etc. Specific culturii noastre este faptul ca acestea – si multimea celor necitate aici – au coexistat in permanenta cu baladele culte si s-au bucurat de o atentie mult mai mare decat acestea din partea stiintei literare din toate timpurile.
Dupa modelele care veneau din Occident, primele noastre balade culte au fost semnate de G. Asachi, Iancu Vacarescu, Ion Heliade Radulescu, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri s.a. Cele mai reusite incercari sunt, fara indoiala, Balada Zburatorului a lui Ion Heliade Radulescu si Mihnea si baba a lui D. Bolintineanu, intr-insele gasindu-se si fondul baladesc cel mai apropiat genului (avem in vedere, de exemplu, apropierea fantasticului) si cele mai temerare exercitii de versificatie. Daca in cazul lui I. L. Caragiale nu se poate vorbi despre o cultivare predilecta a baladei fara a exagera (desi scriitorul avea „priza” la fantasticul baladesc ca putini altii), lui Eminescu genul ii venea ca o manusa, indeosebi in ce priveste balada fantastica.
Momentul Cosbuc-Toparceanu – de la sfarsitul sec. al XIX-lea – este semnificativ in materie de balada culta: acum se modernizeaza la noi specia, filonului dramatic al continutului adaugandu-i-se filonul ironiei, al jovialitatii si bunei dispozitii. Nunta Zamfirei si Balada popii din Rudeni sunt, sa recunoastem, altceva decat se stia indeobste ca este balada.
Anii 1944-1989, in fine, se impart in doua perioade distincte: 1944-1965 (perioada proletcultismului) si 1966-1989 (epoca lui Nicolae Ceausescu). Baladele din anii de dupa revolutie sunt moderne – in continut si in forma – ceea ce inseamna intre altele si o anume indepartare de statutul de altadata al baladei.
