Destul de recent, v-am indemnat sa urmariti un anume spectacol al trupei teatrului independent In culise. Acum revin cu indemnul de a urmari piesele acestui teatru independent, dupa ce am urmarit Asa se intampla cu toti oamenii obisnuiti, intr-un alt registru decat cel comic.
Piesa ne prezinta traseul a doua vieti aparent (sau nu?!) banale, actorii ce dau viata Efluviei (da, ati citit bine) si lui Albert fiind Maria Popovici si Paul Alexandru. Textul ii apartine lui Theo Herghelegiu, iar regia lui Cristian Bajora.
Fiind descrisa ca o tragicomedie, Asa se intampla cu toti oamenii obisnuiti ne aduce in prim-plan absurdul liberului arbitru, intarindu-mi convingerea ca drumul nostru in aceasta viata are acelasi sfarsit, indiferent de faptul ca ni se permite sa alegem calea pe care vrem s-o urmam catre destinatia finala.
Indiferent de statutul social sau financiar, indiferent de faptul ca mai toti ne simtim speciali (sau pretindem ca am fi sau ne straduim/mintim pe noi insine ca intr-adevar suntem), indiferent de cate bunuri am acumula in viata noastra, totul este banal, iar banalitatea este data tocmai de faptul ca toti urmeaza sa avem acelasi sfarsit.
Speciali ne-am putea considera prin prisma trairilor/emotiilor acumulate in timp, insa, din nou, ce ne indreptateste sa credem ca ceea ce traim/simtim noi este mai special decat ceea ce traiesc/simt cei de langa noi?!
Cu alte cuvinte, cei ce suntem constienti de banalitatea vietii noastre incercam s-o camuflam, iar cei ce nu sunt fac o parada din aceasta.
Veti rade la piesa asta, cu siguranta o veti face (si eu am facut-o), dar recunosc ca nu am plecat cu un zambet larg pe buze, ci cu un zambet resemnat. Va invit sa urmariti piesa Asa se intampla cu toti oamenii obisnuiti si sa-mi confirmati sau infirmati declaratiile de mai sus, asadar declar discutia deschisa!
