Tiparele mentale perpetuate pana in zilele noastre dovedesc faptul ca, de-a lungul vremii, s-a facut o diferenta neonesta in ceea ce priveste arta. Potrivit rolurilor sociale, termenul de artist era asociat identitatii masculine, opera lor fiind caracterizata prin atribute precum vigoarea, maretia, forta. La polul opus, operele realizate de femei reprezentau mostre de sensibilitate, slabiciune sau amatorism.
Insa multi dintre marii artisti de sex masculin nu sunt admirati doar pentru arta lor ci si pentru statutul si modul excentric de a-si trai viata, factori care le-au permis sa-si creeze un mister in jurul existentei. Sa luam drept exemplu viata lui Cezanne sau Picasso – cate femei din acea vreme aveau curajul sa traiasca in modul in care acestia o faceau? Barbatul putea fi liber, putea calatori si vedea lumea pe cand femeile apartineau altcuiva de la o varsta frageda. De pilda, Marietta Robusti, fiica lui Tintoretto, era foarte cunoscuta in veacul al XVI-lea, faima ei ajungand pana la curtile Spaniei si Austriei, de unde a si primit invitatia de a deveni pictor regal. Tatal ei i-a interzis sa plece si a casatorit-o, ulterior obligand-o sa lucreze in atelierul sau.
Arta feminina face recurs la inima. În tabloul pictat de o femeie, culorile si compozitia abstracta evoca o emotie in sufletul vizualizatorului mai mult decat ofera informatii ca in cazul stilului realistic. Povestile feminine au mai mult caracter determinat; psihologia personajelor va influenta actiuni mai mult decat logica situatiilor.
Diferentierile s-au facut in toate tipurile de arta dar mai ales trebuie discutat domeniul literaturii. S-a pus deseori intrebarea daca exista o literatura feminina si una masculina clar delimitata. Atunci cand validitatea distinctiei dintre textualitatea masculina si feminina este pusa la indoiala, multe scriitoare, simtind amenintarea de a vedea rangul lor redus, prefera sa raspunda ca exista doar literatura buna sau rea si ca limbajul nu are gen.
Criticii considera ca tratamentul romancierilor fata de personajele feminine si fata de scriitoare este unul umilitor. Se sugereaza faptul ca in literatura femeia nu este infatisata ca subiect initiator de discurs, ci ca obiect de studiu; ea reprezinta muza, nu forta creatoare. A aparut astfel fenomenul numit ginocriticism (gynocriticism) care presupune studiul femeilor scriitori, a imaginilor reprezentative, a experientei feminine precum si a dezvoltarii traditiei literare feminine. Se propune examninarea scriitoarelor si locul lor in istoria literara, se ia in considerare tratamentul efectuat personajelor feminine din literatura masculina si, de asemenea, presupune descoperirea si explorarea unui canon de literatura scrisa de catre femei. S-a demonstrat faptul ca scriitoarele incearca sa adere la valorile sexului masculin, sa scrie ca barbatii adoptand un stil mai puternic si mai putin siropos, opusul acestor sinonime fiind considerat a fi specific scrieirii feminine. Scriitoarele foloseau de multe ori pseudonime masculine pentru a le fi recunoscuta valoarea.
Trebuie sa fi fost multe femei Monet sau Van Gogh care au trebuit sa renunte la visuri pentru a trai in umbra sotilor. Este imposibil de schimbat istoria si, in mod evident, nu sunt la fel de multe exemplare de opere realizate de reprezentantele sexului frumos ca cele ale barbatilor. Prin urmare, sunt mai putine tablouri si lucrari de expus si comparat. In prezent, multi dintre noi simt ca barbatii si femeile sunt aproape egali (ceea ce poate fi demonstrat) dar este important sa ne amintim ca aceste lucruri nu s-au intamplat si in generatiile anterioare.
[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]
