Alice Through the Looking Glass – cronica de film

   Incercand, pe cat posibil, sa nu accesez butonul rosu de spoiler, am s-o pun punctual sub lupa pe Alice in oglinda.

   Ceea ce se doreste a fi o extensie a periplului comic-absurd initial “Alice in Tara Minunilor”, esueaza intrucatva din perspectiva naturii acestui scop; in primul rand, “minunile” devin subit niste personaje anxioase ce-si cara lamentabil o cruce umana si perfect aliniata la valorile si dilemele realitatii actuale, schimonosite de vicisitudinile inerente cotidianului specific coabitarii sociale. Brusc, iepurelui, cainelui, pisicii, in sfarsit, intregii cohorte de animalute extraordinare, le este confiscata stralucirea formidabilului, intr-un demers gri de omogenizare, de uniformizare intr-un produs uman finit, unde eterogenul este dispretuit, cu exceptia personajului principal, Alice; acest lucru, insa, nu este aleatoriu, nimic, de altfel, pe parcursul filmului, nu este supus hazardului, ci urmeaza un fir epic bine intins de pilonii debutului si deznodamantului, anticipand chiar aceasta idee: Alice e o fata deosebita si are probleme din aceasta cauza. Asadar, reflectoarele pe ea, baieti. Toate celelalte personaje nu sunt decat elemente indispensabile ecuatiei feminismului; daca se poate, cumva, asocia vreun termen al matematicii cu femeia.

   Revenind, filmul este extrem de incarcat psihologic, fiind ticsit de simbolistica in acest sens si abordeaza doua subiecte hipersensibile: feminismul si timpul ; acum, desigur, nu ne este chiar lesne identifcarea celui mai breaz dintre acestea doua, sau celui mai mancator de zile, ori responsabil de peri albi, in genere. Inca de la inceputului filmului, facem cunostinta cu o Alice care a luat aminte la caragielescul “Zoe, fii barbata” si ne face o demonstratie destul de elocventa a acestui indemn, altfel spus, o Alice cu coaie care stie cand sa ridice panzele sus si sa treaca prin ele daca-i necesar. O Alice, capitan de vas.

   Reamintind de simbolistica, implicit laitmotivul intregului film si elementul-cheie din titlu, oglinda poarta valente revelatoare pentru autocunoastere, si, fara doar si poate, coincidenta momentului aparitiei ei cu cel in care Alice se intreaba scrutator pe sine “Cine sunt eu?”, nu este doar o coincidenta. Pelicula reprezinta, in linii mari, un proces introspectiv, in care Alice se cauta pe sine, evadand. Nu stim daca initial Lewis Caroll avea in mintea-si vreun substrat psihologic care sa justifice “somnul” si peripetiile ulterioare ale lui Alice, cert este ca Alice Through the Looking Glass incununeaza regasirea de sine printr-un soi de escapism, un escapism pe masura “nebuniei” unei fete inzestrate cu personalitate si ambitie, care nu se integreaza. Acelasi moment este si cel in care se iveste cu raspunsul nici mai mult, nici mai putin decat un fluture, un simbol al metamorfozei.

   Mai departe, personajele nu sunt altceva decat chiar oglinzi pentru Alice, fiecare dintre ele ilustrand intr-o masura mai mica sau mai mare, propriile-i probleme, anevointe, framantari, dificultati de adaptare s.a.m.d. In contextul unei asemenea constatari, totul devine limpede, ca atunci cand e suficient un “glimpse” al unei singure piese pentru intregirea unui intreg tablou ce-nsumeaza doua sute de piese (daca este piesa cheie), putem dibui si “demasca” realitati ale caror subtilitate se adreseaza doar mintilor iscoditoare; o atare realitate ar fi Palarierul Nebun, ca alter ego al lui Alice. Continuand iscodirea, pe langa felul principal, ne mai este servit si un desert complex, dulce-amarui, prin teme referentiale, precum complexele de inferioritate, inadaptarea, anxietatea, stima de sine scazuta, alimentate de traume infantile gen “nu esti bun de nimic”-ul parintesc, orgoliul, favoritismele fratesti, discreditarea parinteasca, in fine, chestiuni care demonstreaza ca timpul nu este capabil sa vindece chiar orice, ba chiar din contra, in unele cazuri, atribuind problemelor originale o virulenta care pradeaza si terti.

   Al doilea ax al filmului, este timpul, infatisat ca personaj, nu ca forta, premisa unica si suficienta pentru a deslusi toata suita de elucubratii in care Alice se inscrie cu un entuziasm parca electoral satesc. Tipul e debusolat (ha!), incercanat, nu are timp, e grabit, se pripeste si, din aste cauze, se afla mereu in locul nepotrivit la timpul nepotrivit; toata lumea-i pe urmele-i, in vreme ce el cauta sa fuga de toti cautand-o pe Alice pentru a-si recupera busola. Ce mai, e genu’ de timp pe care-l ai intr-o zi incarcata si genul de tip cu care toata lumea e casatorita, de-asta si este nebuna. Dar, macar e bine imbracat. Iar, pe langa Queen of Hearts, zau de nu da ca Dragnea pe langa Firea.

  Singurul lucru ce merita inramat si aplaudat ca atare, este indemnul tacit de “a zice ca maica-ta si a face ca tine”, ce incheie apoteotic filmul.

   Per ansamblu, pentru cine are usurinta de a transcende substratul destul de pregnant al filmului si sa se concentreze pe aspectul fantasy, filmul prezinta un nivel rezonabil de entertainment. Nu stiu cat de satisfacut ar fi L. Caroll de acest sequel, insa probabil ca s-ar uita apatic la ceas, si-ar aprinde o tigara si ar fuma-o pe “Vreau o minune” a lu’ Bittman.