Nobel sau doar nobil?
[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]E[/mkdf_dropcaps] savuros cand descoperi, tradusi in limba romana, scriitori care folosesc in povestile lor mai mult decat obositoarele cuvinte cu sensuri atotcuprinzatoare, ale literaturii prezentului.
Cuvantul potrivit folosit pentru nuanta specifica sensului definit. Asta mi-a placut, in primul rand la Alice Munro, in volumul de povestiri Prea multa fericire, editat de Litera, anterior si posterior momentului Munro-Nobel.
Habar n-am ce mai inseamna premiul Nobel pentru literatura in ziua de azi. Dar, uite ca eticheta Nobel inca atrage atentia si aduce, in fata publicului si in limba romana, scriitori altminteri netradusi. Sau sunt eu ignoranta. Iertare.
Pe langa bucuria cuvintelor bine folosite mi-a placut si maniera, prezenta in aproape toate povestirile volumului, de a uni inceputul cu finalul vietii unui om. Hei…dar parca numai Dumnezeu putea face asta…In lumea reala e peste puterile noastre sa derulam firul vietii pe repede-nainte si sa privim obiectiv efectul alegerilor de azi, in ziua de poimaine. Si cred ca e si periculos. Alice Munro impleteste, ca nimeni alta, firele mai multor momente din timpul vietii personajelor sale, intr-o tesatura care iti da ceva unic: perspectiva curgerii vietii de la nivelul lui Dumnezeu. Doamne iarta-ma.
Apoi, mi-a placut atitudinea socratica, sanatoasa, nimic din ce e omenesc nu mi-e strain. Spre deosebire de stirile de la ora 5, in povestirile din acest volum, gesturi de o cruzime iesita din comun, nu sunt puse la zid , ci dimpotriva, privite cu compasiune. E o cale pasnica de a-ti atrage atentia ca nimeni nu e fara de pacat. Eu n-as face asta niciodata, mi-am zis, citind. Dar, cine stie? – m-am indoit apoi.
Mai e si dimensiunea politista a scriiturii. Stie sa te prinda din prima fraza si sa te tina in suspance pana la ultimul cuvant. Tehnica de scoala buna. Dar, cam atat. Acesta e varful. De aici coboram panta.
Tehnica ultimului cuvant, care incheie si da cheia intregului in fiecare poveste, se desavarseste abia in povestirea numarul sase. Pana acolo e cam apa de ploaie. Sunt si finaluri care ii ies magistral. Vreo doua, in opinia mea. Adica prea putin, tot in opinia mea.
Povestirea care da titlul volumului, porneste de la destinul real al unei femei cu o minte de exceptie, dar povestea e scapata din mana si devine kitsch. Cu final cu tot. Desi, idea ramane, obsedant. Munro insasi parca a simtit ca a ratat subiectul si ne trimite, printr-o nota de multumiri, la biografia care a inspirat-o.
Si – pentru asta – Nobel?
Dupa mine Alice Munro e doar un nobil al literaturii si ma bucur ca exista inca astfel de scriitori, care folosesc puterea cuvantului pentru a naste lumi in imaginatia noastra, scriitori cu maiestrie in a spune o poveste si a ne captiva, scriitori cu sensibilitate poetica, croita pe mari idei umaniste. Dar, stilul ei e o fereastra deja deschisa si desavarsita.
Eu una as da tot volumul Munro de fata pentru povestirea Domnisoara Bobbit de Truman Capote.
Dar sa nu dau un verdict pana nu citesc mai mult.
Comments 1