[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]O[/mkdf_dropcaps] alta carte despre vampiri, vrajitoare si demoni o reprezinta romanul lui Deborah Harkness, „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor”. In romanul sau, autoarea impleteste fapte si personaje istorice de-a lungul timpului (aflam, astfel, ca Isaac Newton a fost un demon), cu studii despre genetica si alchimie. Manuscrisul pierdut se presupune ca este despre originea speciilor supranaturale (vrajitoare, vampiri si demoni) si ca ofera o explicatie a existentei acestora. Referintele istorice abunda, cu atat mai mult cu cat Harkness este un istoric specializat in istoria secolului al XVII lea. Dar, ceea ce mi-a atras atentia au fost sugestiile religioase si mitice. Astfel, Matthew de Clairmont, vampirul de care se indragosteste vrajitoarea Diana Bishop, este conducatorul oridinului secret Lazarus, un ordin format din ramasitele ordinului cavalerilor templieri si care isi trage numele de la povestea biblica a personajului Lazar, inviat din morti de catre Iisus. Este foarte clar de ce vampirii, creaturi supranaturale al caror spirit apartine, in esenta, lumii mortilor, dar al caror trup apartine celor vii, se regasesc in povestea lui Lazar. Este, insa, interesant de observat cum, inca o data, povestea biblica irumpe in actiunea romanului fantasy si reprezinta coloana vertebrala a acestuia. Pe de alta parte, personajul principal, Diana, este o vrajitoare cu puterea creatiei, numita, in roman, tesatoare. Conform romanului, vrajitoarele care au puterea de a tese lumea din jurul lor, sunt extrem de rare si au o conexiune directa si de neclintit cu zeita Diana, zeita romana a vanatorii, a padurilor si a lunii. De asemenea, faptul ca personajul principal al romanului poarta numele Diana, nu este o intamplare. Exista o scena, in roman, in care, pentru a-i salva viata lui Matthew, Diana acceseaza niste puteri de care nu era constienta avand ca rezultat transpunerea ei intr-un spatiu atemporal in care zeita ii vorbeste si ii cere un sacrificiu pentru a-l putea salva pe cel iubit.
In centrul romanului, insa, se afla cautarea alchimica. Pornind de la ideile transpuse in poemul medieval francez „Le Roman de la Rose” (Guillaume de Lorris si Jean de Meung), autoarea povesteste creatia la un alt nivel. Nunta alchimica consta in intalnirea si fuziunea a doua principii opuse, dar complementare, pentru a relua veche formula a alchimistilor care simbolizeaza contopirea a doua elemente: unul feminin, apa, altul masculin, focul. In „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor”, Diana priveste o imagine a nuntii chimice, regasind similaritati extraordinare, pana la identificare, intre imagine si propria viata. Sugestia este evidenta; Diana si Matthew reprezinta elementele nuntii chimice, iar trandafirul rosu, simbolul preferat al alchimistilor, reprezinta produsul iubirii celor doi. Privind dintr-un punct de vedere pur parabolic, observam structura adanc inradacinata in mitologie a acestui roman. Este ca si cum autoarea ar fi dezgropat un schelet al mitologiei antice, peste care a construit actiunea fantasy, oferind o explicatie a existentei fiintelor supranaturale in radacinile creatiei. De remarcat este si simetria cu care sunt construite cele doua personaje principale. Diana are puterea creatiei si, ca orice fiinta care are puterea de a crea, ea apartine, in egala masura celor doua lumi, in timp ce Matthew, prin conditia sa duala de vampir, este o fiinta care are puterea distrugerii absolute si care apartine, tot in egala masura, celor doua lumi. Intalnirea dintre ei este analizata intr-un mod aproape chimic, autoarea insistand asupra reactiilor trezite, de la reactii microscopice precum tresarirea aproape imperceptibila a narilor, pana la reactii extreme, violente, precum inundatia pe care Diana o provoaca, involuntar, atunci cand Matthew incearca sa o paraseasca. Un lucru este cert: avem de a face cu doua personaje simbolice, fiecare sugerand cele doua reprezentari antitetice, dar complementare, ale universului: creatia si distrugerea.
Ce mai poate fi spus despre „Cantec de gheata si foc” al lui George R.R. Martin si nu a fost spus deja? Succesul de care se bucura romanele sale poate fi comparat doar cu succesul seriilor „Harry Potter” si „Fratia Inelului”. Dar, dincolo de acest succes, explicabil prin caracterul extrem de complex si imprevizibil al seriei, vreau sa vorbesc despre elementele fantastice ale acestor romane. „Cantec de gheata si foc” este, probabil, naratiunea care inglobeaza cele mai multe ritualiuri si credinte religioase dintre toate cele pe care le-am analizat pana acum. Este ca si cum Martin ar fi vrut sa traseze o harta religioasa a tuturor miturilor si religiilor, plasand, strategic, persoane-cheie deasupra fiecarui concept pe care l-a deghizat in scrierea sa. Putem incepe prin a observa totemul fiecarei familii nobile din Westeros. Folosesc termenul de totem deoarece, animalul care se afla pe steagul fiecarei familii, nu este un simplu simbol. El capata substanta prin faptul ca defineste trasaturile personajelor; mai mult, se materializeaza (exemplul lupilor fantastici ai familiei Stark) si actioneaza ca un spirit protector, a carui esenta se infiltreaza in straturile sufletesti ale personajelor. Credinta totemistica este orginiara din triburile Ojibwe din America de Nord, dar, si mai interesant pentru aceasta analiza este faptul ca aceasta credinta a fost reluata si dezvoltata in cadrul miscarii moderne New Age.
Din punctul de vedre al ideologiilor religioase, Westeros, este taramul aluziilor crestine si pre-crestine. Astfel, zeii Nordului, reprezentati fizic prin intermediul copacilor cu chipuri umane, sunt, in realitate, simbolul zeitatii omniprezente, dar fara chip din Vechiul Testament. Rugaciunile inchinate copacilor mistici amintesc de scena tufisului in flacari si Moise. Pe de alta parte, Cei Sapte, zeii tinuturilor sudice din Westeros, sunt echivalentul principalelor personaje ale Bibliei destructurate si reconstruite in virtutea unor legi subiective. Fecioara, Mama si Batrana reprezinta, pe rand, ipostaze ale Mariei, in calitatea sa de fecioara pura, de mama a divinului si de femeie indurerata, imbatranita, imbratisand trupul fiului ucis. Fierarul si tatal reprezinta ipostaze ale unui Dumnezeu care construieste si fundamenteaza o lume si pe care, ulterior, o insufleteste, devenind Tatal Atotputernic. Strainul si Luptatorul sunt ipostaze ale unui Iisus, parte uman, parte spirit, parte material, parte aluzie. Dar aluziile religioase nu se opresc aici, de partea cealalta a Zidului exista „ceilalti”, simboluri ale maleficului pur, ale Raului in starea sa naturala. Zidul de gheata este linia de demarcatie si singura aparare a oamenilor impotriva maleficului. In lumea lui George R. R. Martin, Iadul exista pe Pamant, in timp ce Raiul este inaccesibil. Iar scenariul apocaliptic este prefigurat inca din debut, prin reaparitia, dupa mii de ani, a „celorlalti” si este accentuat din ce in ce mai mult pe parcursul celor cinci romane scrise pana in prezent. Ceea ce este extrem de interesant este faptul ca impotriva Raului pur, simbolizat prin creaturile gheturilor, principalul mijloc de aparare este chiar Zidul de gheata, ca si cum, raul inerent fiecarei fiinte umane se contopeste si isi gaseste expresia finala in constructia Zidului. Principiul dualitatii sta si la baza constructiei seriei „Cantec de gheata si foc”. In interiorul sau, fiecare fiinta poarta conflictul dintre lumina si intuneric, dintre Bine si Rau. Dar esentele sunt infime si reprezinta scantei la nivel micro ale fortelor cosmice. Ca atare, doar prin unificarea lor, fiintele sunt capabile de Raul sau de Binele absolut.
De partea cealalta, exista Zeul Focului, simbol al purificarii prin ardere. Intocmai precum ceremonia de ingropare a vikingilor (si nu numai) includea trimiterea corpului celui decedat pe apele unui rau intr-un vas in flacari pentru a-i purifica si elibera spiritul, Zeul neinduplecat al focului din „Catec de gheata si foc” isi cere ofranda pentru a-si dezlantui fortele. Nu este intamplator faptul ca zeitatilor malefice ale gheturilor nu li se opun nici Cei Sapte, nici zeii padurilor, ci aceasta zeitate, aproape la fel de infricosatoare ca ei. La o analiza in profunzime, este evident faptul ca arma impotriva Raului Absolut o reprezinta Binele Absolut, dar, la fel de distructiv prin caracterul sau absolut. Astfel, tot ceea ce depaseste limitele umanului, devine in egala masura distructiv, indiferent ca rolul sau este benefic sau malefic. Intocmai precum un copil care prinde un fluture si il poate strange in pumn,anihilandu-l, sau ii poate da drumul. Indiferent care este optiunea sa, fluturele este distrus, oricum, deoarece s-a confruntat cu o forta care l-a consumat.
Dincolo de jocurile de putere si de analiza microscopica a realitatii politice si a caracterului uman, George R.R. Martin plaseaza, in centrul romanelor sale, un personaj-cheie, simbolul complex al intregii naratiuni. Desi evita sa atraga atentia cititorului asupra acestui personaj mai mult decat asupra celorlalte, autorul ofera, de-a lungul intregii serii indicii asupra identitatii reale a personajului. Ceea ce voi incerca sa explic, in urmatoarele randul, reprezinta supozitii personale si nu au un caracter informativ. Este vorba despre Jon Snow, prezentat ca fiul bastard al onorabilului Ned Stark. Identitatea mamei sale este necunoscuta, iar Ned refuza, cu obstinatie, pana in momentul mortii sale sa o dezvaluie. Cine este, de fapt, Jon Snow?
In primul rand, il avem pe Ned Stark, care se presupune ca este tatal biologic al lui Jon. Dar, pe tot parcusul primului volum, autorul insista asupra caracterului onorabil pana la absolut al lui Ned. Ned este obsedat de dreptate si este gata sa isi sacrifice viata pentru a o sustine. Cum ar putea, un personaj ca Ned (care aminteste de justitionarul Gelu Ruscanu al lui Camil Petrescu) sa isi insele sotia si sa devina tatal unui copil in afara casatoriei sale? Pe de alta parte, Ned este un om torturat de fantomele trecutului, un om care pastreaza un secret cu pretul vietii sale. Ciudat este faptul ca Ned nu se gandeste niciodata la presupusa sa amanta, mama lui Jon Snow, ci, in momentele sale in care trecutul invadeaza prezentul, el este bantuit de fantoma surorii sale moarte, Lyannna, si de promisiunea facuta acesteia. Nu ni se revela niciodata care a fost aceasta promisiune, dar se pare ca a fost una care a decis cursul vietii lui Ned. Intr-o scena a primului roman, Ned isi aminteste de momentul in care si-a gasit sora pe moarte, intr-un castel pazit de cei mai credinciosi soldati al lui Rhaegar Targaryen, despre care ni se spune ca ar fi rapit-o pe Lyanna din cauza pasiunii obsesive pe care o facuse pentru aceasta. De ce a murit Lyanna? Tot ceea ce ni se spune este ca Lyanna a fost gasita intinsa pe un pat de sange si trandafiri albastri si ca ultimele sale cuvinte au fost o rugaminte pentru Ned pe care l-a pus sa ii promita ceva. De asemenea, trandafirii albastri au o simbolistica deosebita pentru acest personaj-fantoma deoarce acestia i-au fost daruiti chiar de catre presupusul ei rapitor in cadrul unui turnir. Asupra caracterului lui Rhaegar, singurul personaj care il descrie negativ este regele Robert, fostul logodnic al Lyannei. Toate celelalte personaje descriu un om care nu ar fi fost niciodata capabil sa rapeasca si sa omoare femeia iubita. De asemenea, in viziunea pe care a avut-o Daenerys, ea isi vede fratele mai mare, Rhaegar, tinand in brate un copil nou nascut si spunand ca trebuie sa fie trei, deoarece „dragonul are trei capete”. Dar, din ceea ce stim noi, Rhaegar a avut doar doi copii. Sau nu? Iar unul dintre cele mai interesante lucruri este faptul ca, in timp ce toti copii Stark seamana cu mama lor, Arya este singura care seamana extrem de bine cu Jon Snow. De asemenea, ea este descrisa ca fiind copia fidela a matusii sale, Lyanna. Intr-un pasaj din primul roman, Ned ii promite lui Jon la despartire ca, data viitoare cand se vor intalni, vor discuta despre mama acestuia. Cuvintele finale ale lui Ned sunt: „poate ca nu ai numele meu, dar ai sangele meu”. De remarcat este faptul ca nu il numeste niciodata „fiu”. Fara a fi nevoit sa minta, Ned admite legatura de sange dintre ei, dar nu il numeste „fiu”.
Toate aceste indicii conduc la o singura concluzie: aceea ca Jon nu este fiul lui Ned, ci este copilul Lyannei si al lui Rhaegar. Cantecul de gheata si foc este Jon, prin natura sa duala de fiu al focului (Rhaegar) si al gheturilor (Lyanna). Si, ajungand la aceasta concluzie, avem iar, plasat in centrul romanului simbolul alchimic si al nuntii consmice. Exista chiar si trandafirul alchimic, dar nu rosu, ci albastru, ca o forma de a simboliza regalitatea. Mai mult, Jon este plasat in mod simbolic, la conducerea Zidului, aflat pe linia de demarcatie dintre Bine si Rau, apartinand mai multor lumi si fiind piesa principala de pe tabla de sah a romanului lui Martin.
Alchimie, religie, rituri, mituri, cruzime, haos – lumea lui Martin este o lume care impleteste, in esenta sa, simboluri duale, strangand in condeiul sau substanta mistica a creatiei. Despre seria lui Martin se pot scrie romane intregi pentru ca fiecare simbol este format, printr-o uluitoare complexitate, din particule ale unor credinte ezoterice. Iar in centrul lor este obsesia creatiei si a distrugerii, lupta permanenta dintre anihilarea totala si creatia absoluta.
In cele ce urmeaza, voi trece de la analiza operelor fantasy la relatia care exista intre nevoia de fantasy si tendintele spirituale ale societatii contemporane. Reluand, inainte de a trece la aceasta analiza, doresc sa reamintesc principalele tematici ale operelor fantasy analizate anterior: in „Trupa” si „Poveste fara sfarsit”, vorbim despre creatie si neant, in „Fiica fumului si a oaselor” si in „Sange albastru” vorbim despre inversarea simbolurilor traditionale ale maleficului si beneficului, precum si despre simbolistica limitei si a predestinarii, iar in „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor” si in „Cantec despre gheata si foc” intrezarim principiul dualitatii, simbolul alchimic si cautarea absolutului.
