[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]P[/mkdf_dropcaps]rima intalnire cu Anita Nandris-Cudla a avut loc in paginile cartii 20 de ani in Siberia, scrisa de ea, carte aparuta la Editura Humanitas, nu mai stiu exact anul si nu ma apuc sa caut pe Google, va spun mai incolo.
Din carte razbate asa.
O limba greu de urmarit, la inceput. Dar pe masura ce dai paginile ajungi nu doar sa o intelegi ci chiar sa ai tendinta sa vorbesti ca ea, ca Anita. Un talent literar ciudat, frust, necizelat sau poate ar trebui sa spun nealterat de lecturi. Un soi de libertate in a folosi cuvintele care, in ciuda acestei aparente libertati, au precizie, rigoare si putere. Dar mai presus de toate, o existenta traznitoare. Un soi de poveste despre un om prins in pumnul uriasului care strange si strange si strange, si in ciuda menghinei omul respira, respira, respira, ba mai mult, gandeste, lupta, cauta solutii. Anita e tot ce-i poti cere unei femei. Si unui barbat. Fiindca timpurile grele fac sa dispara linia de demarcatie intre sexe, nu in sensul modern si socant, de transgender, ci intr-unul profund uman si firesc. Anita nu-si mai permite luxul de a fi femeie, sau barbat ci, pur si simplu, om. Cand e de plans mortii, e femeie. Cand e de luptat pentru supravietuire, e barbat(a). Cand e de gasit drumul spre casa, e tot ce a mai ramas din ea…
Anita e un exemplu de curaj. De demnitate. De verticalitate. Anita ar trebui predata la scoala. Nu e nimic dulceag in existenta ei, de aceea pentru generatiile obisnuite cu multe pisicute roze si pernute sub forma de inimioara, e poate greu de digerat. Poate asa se explica si reactia unei pustoaice, culmea! fata de actrita, care-i reprosa maica-sii ca a adus-o la spectacolul „asta” care vorbeste despre niste lucruri care „nu au nicio legatura cu mine”.
Asa e, n-au. Poate ca e bine ca n-au. Poate ca ar trebui sa aiba. Poate ca ar trebui sa stim cu totii macar de unde venim, daca nu si unde ne indreptam, desi e greu de rupt sensul viitorului de trecut.
Dar sa revin la a doua intalnire a mea cu Anita. De data aceasta Anita fiind in carne, oase si vorbind folosindu-se de corpul, talentul si sensibilitatea Amaliei Ciolan, actrita la TNB. Spectacol semnat de regizorul clujean Sorin Misiriantu.
Dupa cum bine stim cu totii, dupa ce ai citit o carte, e greu sa vezi si sa apreciezi filmul. Pentru ca filmul din capul tau e mereu mai bun, mai viu, mai alert decat filmul din capul regizorului, oricine ai fi tu sau oricine ar fi regizorul.
Ei bine, surpriza. Anita-Amalia m-a facut sa uit complet ca am citit cartea. Mi se parea ca sunt la prima intalnire, ma minunam de tot ce povestea si-i simteam durerea cu tenacitatea unei nasteri in direct, nu la care asistam, ci pe care o savarseam. Amalia il face realemnte pe spectacor sa o nasca pe Anita Nandris-Cudla la fiecare minut din spectacol. Totul e la timpul prezent, e acum. Acum esti in Siberia, acum ti-e frig, acum ti-e frica, acum ti-e rusine, acum vrei sa mori, acum vrei sa traiesti.
Doua vorbe despre one (man) woman show. Nu e un monolog. Este un spectacol cu mai multe personaje care impart un corp. Nu intr-o desfasurare schizofrenica, ci intr-o translare emotionala, logica, usor de urmarit, de la personajul care vorbeste, la cel cu care vorbeste. Pare un singur actor pe scena, dar in el sau in ea sunt toti ceilalti parteneri de scena nevazuti. Iar tu ca spectator trebuie sa suplinesti dialogurile pe care nu le auzi, sa faci legatura intre mai multe elipse. De aceea e un greu gen, atat pentru actor cat si pentru spectator. Actorul are dialoguri neauzite, iar spectatorul vede scene nevazute. Practic un astfel de one woman show dureaza fizic, sa zicem, o ora, dar la modul perceput, cu toate suplinirile, el ar fi de o ora jumatate, sau doua.
Indiferent ca ne raportam la timpul fizic, real, sau la timpul psihic, emotional, trebuie stiut ca fiecare secunda din Douzeci de ani in Siberia, are o incarcatura aparte, greu de dus.
Scaunul iti devine inconfortabil. Te simti cand calau, cand complice, cand martor neputincios. O istorie de viata pusa sa sfarme o istorie a omenirii. Si culmea, reuseste. Cum? Prin iubire. Iubirea de tara, iubirea de familie, iubirea de neam, iubirea de limba romana. Mai spun astazi aceste iubiri ceva?
Da, mai spun. Lumea se bucura de spectacolul Amaliei Ciolan si al lui Sorin Misiriantu, chiar daca mai e cate un adoelscent rasfatat si imbuibat pentru care Siberia e doar un cuvant pe care nu stie daca trebuie sa-l scrie cu litera mica sau mare.
Ceea ce m-a frapat si am admirat eu la Anita, si ceea ce Amalia Ciolan a reusit sa redea foarte bine, este ca Anita nu a fost un martir al unei idei, ea nu este tributara unei ideologii si nu este pusa in slujba vreunei demonstratii. Ea isi joaca pana la capat rolul ei principal din arborele genealogic al familiei sale. Intamplator sau nu, familia asta face parte dintr-un neam. Intamplator sau nu, acest neam face parte din omenire. Dar Anita nu vrea sa salveze neamul sau omenirea. Intamplator sau nu, o face, dar asta e deja altceva!
E de vazut.
Chiar daca va imbatraneste intr-o ora cu 20 de ani.
______________________________________________________________________
sursa cover photo: http://www.fnt.ro/Spectacole/20-de-ani-in-Siberia; foto Florin Ghioca
