Vocatia asimilarii in literatura

0
475
Vocatia asimilarii in literatura

   O prompta receptivitate, deschiderea permanenta catre orizonturile altor culturi, ceea ce s-ar numi vocatia asimilarii, intra in definitia celor mai reprezentativi exponenti ai literaturii romane chiar de la inceputurile sale. Stolnicul Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, probeaza de timpuriu orizonturile vaste ale gandirii romanesti, racordarea sa fireasca la curente de inalta tensiune intelectuala. Nu fara riscul imitatiei facile, al febrei adaptabilitatii ocazionale, o atare vocatie, desfasurata organic, a reprezentat insa, indiciul pozitiv al unei energii potentiale, gratie careia am si izbutit, de altminteri, sa parcurgem rapid etapele si sa recuperam lunga ramanere in urma impusa de conditii istorice vitrege. La rascrucea a numeroase influente si contaminari, creatia romaneasca de valori a folosit imprejurarile tocmai pentru a se defini pe sine printr-o permanenta si ambitioasa confruntare cu ideile, cu realizarile din afara. Afirmarea “spiritului critic” in viziunea lui Ibraileanu, “sincronismul” lui Lovinescu sunt incercari de a da corp doctrinar, structura teoretica unor realitati indelung verificate si de a deduce din insasi experienta literaturii romane, ca o lege a evolutiei sale, larga disponibilitate, in spiritul situarii intr-o retea de vase comunicante, apte a-i pune in evidenta reactiile specifice si a-i inlesni distilarea esentelor proprii. Se pot aduce amendamente acestor teorii, printr-o distinctie mai neta, de pilda, fata de seductia modei, dar respinse nu pot fi in niciun fel, fiindca ar insemna sa se repete eroarea traditionalistilor care in zelul lor “autohtonist” ajungeau sa justifice daca nu direct ignoranta, in orice caz unilateralitatea, intoleranta spirituala, rigiditatea inchizitoriala (devenita de-a dreptul obscurantism sub zodia ortodoxismului), adica tot atatea modalitati de limitare a resurselor si implicit de atrofiere si alterare a originalitatii.

Ion Heliade Radulescu
Ion Heliade Radulescu

   Privirea retrospectiva, chiar fugara, lasa sa se vada cat de trainica a fost la noi intelegerea faptului ca un climat propice afirmarii originalitatii exclude izolarea si reclama ferestre deschise in cat mai multe directii, spre a stimula vitalitatea si putinta participarii efective la o competitie a valorilor de pretutindeni. In zorile literaturii noastre moderne se profileaza, semnificatv si inca plin de consecinte, gestul lui Eliade Radulescu care, in colosala lui vointa de mentor al creatiei originale, concepe proiectul acelei vaste “Biblioteci universale” destinate mai mult decat sa umple, prin masive traduceri, goluri de lectura, sa modeleze gandirea, sa mobilizeze posibilitati inedite de expresie si astfel sa dea curaj sensibilitatilor pana atunci retinute, handicapate de unelte rudimentare, sa-si afle un teren mai fertil, o suplete noua si forta de captare. Mai mult decat un program educativ, initiatorul “Bibliotecii universale” furniza jaloanele unei cai spre rafinare a limbajului si nuantarea constiintei artistice, cale reluata si consolidata ulterior de numerosi urmasi. Aveau dreptate sustinatorii Daciei literare cand preveneau ca “traducerile nu fac o literatura”, in sensul de a nu suplini operele inspirate din realitatiele fiecarui popor, dar ii pot accelera ritmul dezvoltarii si mai ales o pot fortifica prin ascutirea perceptiei creatorilor sai si prin largirea si sensibilizarea masei consumatoare. Tocmai pentru valoarea sa de exercitiu formativ traducerea a ispitit pe mai toti poetii si i-a indemnat in atatea randuri sa-si incerce masura posibilitatilor pe unul si acelasi text, la concurenta cu contemporani ori predecesori ilustri. Surpriza produsa de antologia Baudelaire intocmita de Geo Dumitrescu a fost de a descoperi nu numai intinderea patrunderii autorului Florilor raului in limba romana, dar mai ales multimea neinchipuita a variantelor la unele piese ale sale. Si cu toate acestea, Albatrosul continua sa fascineze orice poet. Iar cazul Baudelaire nu este izolat. Pentru simetrie cronologica, ar fi de amintit patrunderea cam in acelasi timp, a lui Heine, al carui Lorelei se cunoaste in zeci de transpuneri romanesti, incepand cu cea a lui Grigore Alexandrescu, putin stiuta, de la 1874. S-ar parea ca dificultatea unor piese a incitat ca o proba de virtuozitate. De pilda, celebrul Wanderers Nachtlied al lui Goethe sau tot atat de inefabilul Cantec de toamna al lui Verlaine. Adevarate cazuri, demne de a fi studiate sub diversele lor semnificatii estetice, reprezinta Corbul lui Poe, reluat fara oboseala de mai multe ori de la probabila lui intai aparitie romaneasca din Românul literar (20 mai 1891), Cimitirul marin al lui Valéry tradus numai de la 1930 incoace, adica de la versiunea lui Mihai Steriade din Adevarul literar, poate si Le Bateau ivre a lui Rimbaud. In acelasi context ar trebui citat, desigur, Esenin, infatisat paralel cititorului roman in doua viziuni poetice perfect delimitate, a lui Zaharia Stancu si a lui George Lesnea. Ar mai fi si Apollinaire cu Cornul de vanatoare, cu Podul Mirabeau, dar un tablou total edificator va fi greu de intocmit pana ce nu se vor intreprinde investigatii bibliografice anume, in scopul undei evidente exhaustive. Cu timpul, s-a ajuns la tipul elevat de poet in activitatea caruia creatiile originale si traducerile sunt deopotriva de reprezentative. Ion Pillat, Blaga, Ion Marin Sadoveanu, Miron Radu Paraschivescu, Marcel Breslasu, Al. Philippide au ilustrat, si nu in exclusivitate, categoria respectiva, imbogatita copios de o suita de poeti ai vremii de dupa.

Camil Petrescu
Camil Petrescu

   Nu putea sa ramana fara consecinte extinderea crescanda a actiunii de traducere si a contactului cu fenomenul literar strain, care treptat a inceput sa mai constituie domeniul strict al specialistilor si al initiatilor. Incercand sa fixeze “masca timpului” in Miscarea literara de la 1924, Tudor Vianu semnala, odata cu proliferarea cartii originale, intrarea a tot mai numeroase lucrari din circuitul universal in sfera interesului nostru public, avand drept urmare diminuarea imitatiei, posibila alta data doar in conditii de ignoranta. De fapt, Tudor Vianu vorbea ca discipol al lui Ovid Densusianu si al lui Radulescu-Motru, promotorii unor sustinute miscari de “europenizare” substantiala. Atat in cursuri universitare, cat si in publicatiile pe care le-au condus (primul: Viata Noua – celalalt: Noua revista romana si Ideea europeana) au cautat sa indrume eforturile spre depasirea falsei dileme specificitate-universalitate, prin angajarea in creatia de valori de la un orizont cat mai cuprinzator. Fara aplitudinea unui Curtius, dar cu o egala rigoare filologica, Ovid Densusianu desfasura, inca inaintea primului razboi mondial, harta unor tesaturi foarte complexe de motive si atitudini comune, facand tocmai, prin intrepatrunderea lor, mai vizibile teritoriile deosebite, inconfundabile, pulsul autentic al fiecareia dintre literaturile avute in vedere: franceza, italiana, spaniola sau portugheza, in care urmarea sa asocieze, se intelege, si pe cea romaneasca in plina ascensiune. Cel care a supus polemicei necrutatoare mediocra opozitie traditionalism-modernism, “taranism”-“europenism”, alcatuind la un moment dat polii vietii literare, a fost Camil Petrescu. La Saptamana muncii intelectuale si mai tarziu, el n-a incetat sa demonstreze ca fructificarea originalitatii, acolo unde ea exista, nu se obtine nici prin “localism” inchistat, orb, nici prin “mimetism” dezinvolt, in bataia tuturor vanturilor. Intre conservare si limitare, Camil Petrescu opteaza pentru solutia depasirii acestei plate alternative prin intermediul sporirii gradului de complexitate, de aprofundare intelectuala a problemelor puse scriitorului de experienta si mediul sau, pe findul preocuparilor culturii universale. Pentru el chestiunea originalitatii tinea strict de tensiunea trairii, nu se limita la pitorescul hibrid si nu depindea nici de numarul ideilor imprumutate. Prin Eminescu, Caragiale, prin Iorga si Parvan, spiritualitatea romaneasca participa, in viziunea sa extrem de orgolioasa, la “framantarea culturii europene”, confirmand principiul conform caruia “fizionomia unei tari e fixata de personalitatile ei culturale”. Insasi personalitatea lui avea sa devina ilustrativa in cel mai inalt mod si din anumite puncte de vedere chiar surprinzatoare, daca se are in vedere pregnanta radiografiei intelectuale intreprinsa de el, anticipand sub unele raporturi observatii care au devenit apoi unanim acceptate prin filiera prestigioasa a unui J. P. Sartre. Vechiul complex, exprimat candva chiar de Camil Petrescu sub forma interogativa: “Pot statele mici sa dea scriitori mari?” – traduce mai curand o nevoie nesatisfacuta de notorietate, decat o stare obligatorie de lucruri. Barierele limbii impiedica raspandirea, impartasirea larga, dar mai putin existenta propriu zisa a unor valori de prima marime. Nici macar in domeniul schimbului de opinii, al interpretarilor marilor fapte de cultura, n-am obtinut recunoasterea meritata, desi de aici au pornit uneori contributii prioritare, fata de cele consacrate in alta parte mult mai tarziu. Logica lui Maiorescu de la 1876 era, la vremea ei, o valoare “europeana”, consideratiile lui Radulescu-Motru din cartea despre Nietzsche publicata in 1897 (aparuta mai intai in foiletoanele Epocii literare sub imboldul curiozitatii lui Caragiale) depaseau rezervele si lipsa de penetratie ce-l inconjurau la acea ora pe filosoful german in lumea occidentala; idealul constructiv al perfectiunii propus de Tudor Vianu constituia o solutie optimista, originala intr-un domeniu dominat de doctrinari ai “crizei” iremediabile, la fel cu aspiratia lui G. Calinescu catre monumentalitate, nutrita de o robusta incredere in permanenta creatiei umane.

   Dupa cum traditia nu se reduce la o simpla preluare a unei mosteniri si presupune un sentiment viu al continuitatii, tot astfel a te instala in universalitate inseamna sa obtii aceasta “favoare” printr-o ferma prezenta in planul permanențelor cu problemele tale, ale locului, ale timpului si ale comunitatii pe care o reprezinti. Daca a existat vreodata motiv de suspiciune la adresa influentelor din dorinta de a pastra intact fondul originar, specificul traditional, o asemenea rezerva si-a pierdut justificarea, fiind depasita prin chiar faptul ca astazi insasi deschiderea constituie o fertila traditie, un camp indelung prelucrat si plin de roade, incat desconsiderarea lui ar insemna abandonarea propriilor cuceriri si diminuarea saselor de a ne afirma mai departe in lume.

AdevarulShop.ro

LEAVE A REPLY