);
COnecteaza-te cu noi

Recenzii

Un tramvai numit dorinta – Maratonului Teatrului Independent Bucharest Fringe 2016

Publicat

pe

Un tramvai numit dorinta - cronica de teatru

   A sosit si momentul in care sa merg in cadrul Maratonului Teatrului Independent Bucharest Fringe 2016 la un spectacol aflat in sectiunea Indie Gold, Un tramvai numit dorinta de Tennessee Williams in regia Andreei si a lui Andrei Grosu.

   Nici n-am intrat bine in sala, si deja am fost surprinsa. In mijlocul salii, acoperind toata scena, Blanche (Mihaela Trofimov) ne asteapta ca o statuie de marmura, pe soclu, imbracata intr-o rochie de mireasa supradimensionata, cu chipul pastrat in penumbra.

Un tramvai numit dorinta - cronica de teatru

Mihaela Trofimov (Blanche) in Un tramvai numir dorinta @ UnTeatru
Maratonul Teatrului Independent Bucharest Fringe 2016
Foto:Marcel State

   Brusc intra Stella (Nicoleta Lefter), rochia de mireasa cade in falduri asemenea unor vise ce se disipa in lumina realitatii.

   Ingenioasa scenografie (creata de Vladimir Turturica). Micul apartament din New Orleans in care va avea loc actiunea este redat pe o scena rotativa, iar cele doua camere sunt despartite de ziduri de voaluri albe, culese din rochia lui Blanche si intinse pe o culme ce trece prin mijlocul scenei.

Un tramvai numit dorinta - cronica de teatru

Nicoleta Lefter si Mihaela Trofimov in Un tramvai numit dorinta @UnTeatru
Foto: Marcel State

Un tramvai numit dorinta - cronica de teatru

Nicoleta Lefter si Mihaela Trofimov in Un tramvai numit dorinta @UnTeatru
Foto: Marcel State

   Apreciez, respect si iubesc spectacolele de teatru independent in care se acorda atentie detaliilor, unde arta este dictata de creativitate peste conditiile aspre de joc (spatii mici, recuzita redusa, bugete mici) si nu se face rabat de la calitate. Regizorii Andreea si Andrei Grosu (si fondatorii UnTeatru) au abordat pentru construirea spectacolului un text greu, clasic, fara teama si fara sa diminueze din greutatea povestii. Dimpotriva, facand uz de imaginatie si inteligenta, impreuna cu scenograful si actorii, au redat fiecare nuanta, transmit toate apasarile si conflictele traite de cei patru protagonisti si toata atmosfera tensionata, sufocanta, dureroasa.

   Fiecare personaj este creat intr-o alta nota. Stanley (Liviu Pintileasa), sotul Stellei, de o brutalitate infricosatoare, impulsiv si instictual, crud, vulcanic, agresiv si violent, desi produce in anumite momente si amuzament, te sperie prin forta si prin autoritatea extrema. Oricat ai vrea sa rezonezi cu el, trasaturile care il definesc, caracterul puternic conturat, comportamentul te tin la distanta, te fac sa te intrebi de ce rezista Stella si cum il poate iubi, indiferent de atractia instictuala dintre ei.

Un tramvai numit dorinta - cronica de teatru

Liviu Pintileasa, Mihaela Trofimov si Richard Bovnoczk
Un tramvai numit dorinta @UnTeatru
Foto: Marcel State

   Blanche se pierde in povestile ei, nu mai stii pe cine sa crezi, incerci sa tii pasul si firul logic, lucru ce lui Blanche ii lipseste cu desavarsire. I se sterge linia care separa imaginatia de realitate, se refugiaza in tot felul de povesti, sperante si iluzii. Mihaela Trofimov creeaza o Blanche invinsa de propriile aspiratii, marcata de casatoria si iubirea din adolescenta incheiata tragic, face uz de puterea seductiei pentru a se face placuta, nevoie obsesiva de a fi in centrul atentiei, amintind de marile vedete care isi pierd popularitatea si cad in derizoriu si penibil. Un personaj complex, se joaca cu sensurile, cucereste, isi expune laturile frivole, isi ascunde varsta si se agata de barbati pentru a putea supravietui.

   Stella este caracterizata prin contraste: fragilitatea ei se imbina cu forta cu care il iubeste pe Stanley, cu indarjirea cu care nu-i ia in seama defectele. Tandretea cu care insista sa fie tratata Blanche se imbina cu negarea vehementa si refuzul de a crede  informatiile pe care le tot primeste de la sotul ei privind trecutul surorii ei. Iti provoaca revolta, dar si mila, simti ca vrei sa o protejezi dar o si acuzi pentru modul cum singura alege sa traiasca.

Un tramvai numit dorinta - cronica de teatru

Un Tramvai numit dorinta @UnTeatru
Maratonul Teatrului Independent Bucharest Fringe 2016
Liviu Pintilesei, Nicoleta Lefter, Mihaela Trofimov, Richard Bovnoczk
Foto: Marcel State

   Mitch, colegul si prietenul lui Stanley (Richard Bovnoczk), total diferit de acesta, timid, nesigur, dornic de a-si gasi o sotie, retinut, penibil in multe situatii, foarte rar instinctual, are o schimbare brusca de atitudine in momentul in care se convinge de carcaterul lui Blanche. Din nou, nu stii cu cine sa rezonezi, dorindu-ti parca salvarea lui Blanche si simtind compasiune fata de ea. Personaj complex, creat la detaliu, cu impact, impotriva notei caracteristice a personajului, fad, care reiese din nuante, gandite, simtite de catre actor.

   Un tramvai numit dorinta se incheie simbolic, cu acelasi tablou de inceput: o Blanche care se prinde in voalurile ei, metafora care poate fi interpretata si ca un cerc care nu poate fi spart, ca si scena ce se tot invarte, si ca o inchidere in lumea ideilor ca intr-o camasa de forta si ca pierderea defintiva si izolarea lui Blanche in propriul univers.

   Gustul dat de intregul spectacol este intr-adevar unul amar, al ratarii, in contrast cu gustul cu care ramai dupa aceasta calatorie prin teatrul independent romanesc, cu Un tramvai numit dorinta, gustul bun, al sperantei si al triumfului artei facute bine, la detaliu, cu daruire, pasiune si credinta importiva conditiilor grele.

Un tramvai numit dorinta - cronica de teatru

Mihaela Trofimov in Un tramvai numit dorinta @UnTeatru
Foto: Marcel State

Discutii pe Facebook
Libris.ro

Actor visator independent in Bucurestii lui 2016, imi pare foarte bine, bine ne-am gasit! Militez pendru tandrete, armonie si frumos si asta se simte in tot ce sunt, deci si tot ce scriu, cu riscul de a fi siropoasa

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Recenzii

Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim. v. 2.0 – cronica de teatru

Publicat

pe

Cronica de teatru - Padurea spanzuratilor

   Din Sala Mare a Teatrului National lumea iese tacuta, ostenita, garbovita de incarcatura emotionala care timp de aproape trei ore a emanat palpaitor de pe scena. Toti poarta cu ei o vina ascunsa, o culpa istorica spre care Radu Afrim a scormonit cu a lui Padure a spanzuratilor.

   Din prima clipa si pana la lasarea cortinei piesa intriga, instiga si inchieteaza. Esti invitat inca de la inceput intr-un club – The Hanged – si te intrebi daca noul Apostol Bologa e pustanul cu sapca de firma si smartphone. Dupa ce orizontul de asteptare iti e iar testat cu un joc de cuvinte perfid, realizezi ca totul a fost doar un “apero”. In fata spectatorului care sta cuminte, curios, nerabdator sa vada prinzand viata un roman care pentru multi este doar “lectura obligatorie pentru BAC”, personajul lui Afrim isi ia constiinta de mana si ne duce la razboi.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Refrenul care-l insufleteste pe Apostol Bologa – razboiul e adevaratul izvor de viata – devine pana la final, un izvor de moarte. Razboiul insusi e o piesa de teatru in care fiecare joaca un rol absurd, este o mise-en-scene de trupuri si constiinte care nu mai apartini individului, ci sunt sacrificate colectiv, in numele unor idei al caror izvor nu este dragostea pentru celalalt.

   Radu Afrim nu ne lasa sa ne pierdem prea mult in textul lui Rebreanu si sa ratacim in nebuloasa faptelor istorice. El aduce totul pe taramul familiar al spectatorului, silindu-l sa nu lase, sub nicio forma, garda jos. Mizand pe un instrumentar de efecte si simboluri vizuale, regizorul complementeaza cu sonoritatile particulare razboiului, dar si cu un element folcloric neprevazut. Pe scena mare a Teatrului National s-a alaturat tezaurului literar si teatral si o comoara vie prin cantecul fara asemanare al familei Purja, din care transpare toata durerea si frumusetea meleagurilor care l-au sfasiat launtric pe Apostol Bologa.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Harta unei tari e agatata-n cui, dar nu e batuta-n cuie ne reamintesc personajele si constiinta ne este tinuta in alerta de insertiile video – martorii unui razboi care inca deseneaza contururile hartilor noastre identitare.

   Alexandru Potocean si Marius Manole fac un cuplu remarcabil pentru a face sa razbata mesajul profund al acestei opere atat de complexe si rascolitoare.

    Avand ca moneda de schimb materia carnala a omului, Padurea spanzuratilor pledeaza pentru salvarea sufletului. Lumina din ochii celor care sunt deja cu un pas in lumea de dincolo, este speranta care ii leagana pe cei cu sufletul zdrobit de ororile razboiului.

fotografie din spectacolul de teatru Padurea spanzuratilor, de Radu Afrim, pe scena TNB | fotografie de Florin Ghioca

   Turnura sufleteasca a lui Apostol Bologa il va duce si pe acesa pe drumul alunecos al dezertarii. Pretul platit pentru ca isi iubeste fratii este sacrificarea dragostei pentru Ilona insa nici aceasta renuntare nu este atat de dureroasa. Apostol Bologa se alatura celor cu ochii luminati si cu sufletul netulburat, nu mai este un copac fara radacini. El se intoarce acasa. Un acasa care nu e doar o halca de pamant din care se hraneste un imperiu subred, tarat pe scena doar de amintirea a ceea ce a fost candva glorios.

   Intreaga piesa e o pendulare intre inlauntru si in afara, intre sufletul si constiinta omului sincer si datoria soldatului zelos: Sufletul are nevoie de o merinde vesnica […] Dar merindea aceasta in zadar o cauti pe afara, în lumea simturilor.

   Padurea spanzuratilor “updated” este versiunea pentru noi toti cei care am ramas sa ne intrebam, asemeni lui Apostol, ce cautam aici. Padurea spanzuratilor te anima, te sageteaza cu metafore si cu scene depline care se agata cu inversunare de memorie. Iesind din sala nu poti sa lasi tot ce s-a intamplat acolo, pe scena. Iei cu tine tot spectacolul si toate intrebarile pentru a mai domoli culpa istorica a uitarii.

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Carte

Micul rege Decembrie – Axel Hacke. Recenzie de carte

Publicat

pe

Micul rege Decembrie - Axel Hacke. Recenzie de carte

– Noi ne nastem mici, dar apoi crestem mari si mai mari, uneori la fel de mari cat un jucator de baschet. Si apoi, spre sfarsit, ne mai scofalcim puţin. Si apoi vine moartea, si gata, nu mai suntem.

   Voi dispuneti de o mare putere de imaginatie cand sunteti mici, dar stiti foarte putine lucruri. Si din acest motiv sunteti nevoiti sa va imaginati cum arata totul. […] Si apoi aflati ca nu exista pitici si nici uriasi. Imaginatia voastra devine din ce în ce mai restransa si cunostintele voastre din ce in ce mai vaste. Corect?

   Unde s-au dus visele pe care le-am visat pana acum? Si de unde vin visele pe care le vom visa de acum incolo? Sunt printre noi inchise în cutiute colorate sau vor izvori dintr-un neant neexplorat?

   Micul rege Decembrie ne raspunde in mod nesovaielnic: […] visele raman intotdeauna mari si au nevoie de spatiu. Regele Decembrie al II-lea – impozant si caraghios deopotriva – iese din ascunzisul sau ticsit de cutiute colorate in care sunt pastrate visele pentru a-si ajuta prietenul sa supravietuiasca realitatii.

Micul rege Decembrie - Axel Hacke - Recenzie de carte   Povestea lui Hacke ne trage tandru de maneca pentru a ne aminti ca ii suntem datori copilului din noi de a ne lua o zi liberă de realitate, de a inchide ochii si a trai chiar si pentru cateva secunde viata la care am visat dintotdeauna. Lumea exterioara e un taram strain de visuri, de bucurii sincere, dar Micul rege Decembrie de ofera un resprio indispensabil.

   Descoperim citind ca rutina noastra nu trebuie sa fie o monotonie angoasanta, ci putem trece zilnic prin aventuri nemaintalnite si ca suntem aventurieri in prpriul nostru roman.

   Am uitat, desigur, ca: Viata incepe seara cand adormim si face o pauză dimineaţa, cand ne trezim. Dar nu-i nimic, un rege minuscul – semn ca se apropie de sfarsitul vietii – e aici ca sa ne reaminteasca. Plin de naivitate is intelepciune, regele Decembrie ne da o lectie de sinceritate:

   […]Cred ca exista destul de mulţi oameni carora le lipseate un rege mic, fara ca ei sa stie asta.

   Axel Hacke ne vorbeste despre usurinta de a lasa spriritul nostru ludic sa iasa la suprafata. Sa ne luam alter egoul de mana si sa il plimbam prin realitatea noastra de adulti.

   Coboram din imparatia ludicului si mergem sa ne luptam cu balaurii cotidieni, catarandu-ne printre vise si strecurandu-ne numai printre lucrurile valoroase.

   Viata noastra se scurge intre incinta vietii si cea a mortii, fara sa realizam uneori ca nu va fi intoarsa clepsidra si nu vom lua viata de la capat.

– Şi ce faci la birou?ma intreba el?

– Ma ocup cu realitatea […] Cei mai multi oameni care stau in birouri se ocupă cu realitatea.

   De unde vin si incotro se duc visele? Dar noi? Cum aparem pe lume si unde ne ducem la sfarsitul vietii? Intrebarile inocente, de o profunzime rascolitoare din paginile povestii lui Axel Hacke sunt intrebarile fiecaruia dintre noi.

   Eu exist numai pentru ca tu ai dorit sa ma ai, spune regele plin de incredere. Dupa ce inchidem cartea, ramanem cu un zambet enigmatic si cu un mugure de speranta rasarit din mocirla cotidiana. Pentru asta, ar trebui sa spunem: Multumesc!

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Carte

DIN ALTA VIATA – Jurnal de copil. Marius Albert Negut. Recenzie de carte

Publicat

pe

    Cel mai frumos cadou de Craciun din anul 2018 este cartea lui Marius Albert Negut  – Din alta viata – Jurnal de copil.

   Am avut aceeasi senzatie pe care am trait-o in copilarie cand l-am citit pe Creanga cu ale sale amintiri, savoare si farmec, o lume din care nu mai vrei sa pleci.

   Cartea lui Marius Albert Negut  putea la fel de bine sa se numeasca “Amintirile unui decretel” pentru ca acea generatie se regaseste intru totul in jurnalul sau.

Din alta viata - Jurnal de copil - recenzie de carte   Nu intamplator unul dintre capitole se numeste “Singur acasa”, aceasta este impresia pe care o lasa intregul roman – de amuzament, pozne si jocuri povestite intr- o limba romana adecvata timpului descris.

   Sunt cuvinte folosite de autor pe care cei care au trait acele timpuri si le amintesc cu nostalgie  – cracane, invizoace, tevile de cornete.

   Intotdeauna Marius A. Negut foloseste limba romana ca pe cea mai frumoasa si utila metoda de a recreea o atmosfera, de a transpune sentimente si trairi specifice intr-un limbaj pitoresc.

   Am admirat intotdeauna aceasta maiestrie lingvistica.

   Copilul Marius traieste intr-o lume pestrita de la margine de Bucuresti si din Letca si Ciurari, locurile de bastina ale parintilor.

   Fiecare episod povestit este o margica colorata insirata in siragul unor amintiri placute dar si dureroase, pentru ca nu se fereste sa ne povesteasca si despre pedepsele primite pentru tot felul de sotii copilaresti.

   Umorul este o latura pana acum neexploatata de scriitorul Marius Albert Negut, dar pe care il stapaneste magistral. De la umor de situatie – cap.36 “Mai nou, tata gateste….” Sarmale cu cafea, la umorul de limbaj (Tontonel, chiorpec, Halima) si pana la autoironie care ne aduce un zambet pe buze, Marius Albert Negut isi scrie in jurnal intamplari buclucase (se da cu o bicicleta pe o panta cu Vasilica, fratiorul in spate pana aterizeaza dureros) sau de-a binelea romantice cu fetitele care au devenit obiectul pasiunilor sale copilaresti, Luminta, Iulia.

   Vacantele petrecute la tara la bunici la Letca Veche sau Ciurari aduc in pagini alte scene  rurale si alte intamplari uneori potrivnice eroului nostru, care fiind de la Bucuresti o cam incaseaza sau este parat de fratele mai mic si invinuit ca l-ar fi aruncat intr-o garla si din nou, o incaseaza.

   Nu totul este lapte si miere, sunt si capitole amare – `Sticleee goaleee`, in care experienta traita nu este deloc una fericita. Nu voi dezvalui mai mult pentru ca lectura este una savuroasa si cu suspans.

   Surprinde finalul si lasa in acelasi timp o usa deschisa catre urmatoarea carte. Dintr-o data din cititori ne transformam in interlocutori iar dialogul se adreseaza direct sufletului nostru. Fiecare pastreaza in sine copilul care a fost, fiecare a avut un moment de pierdere a inocentei iar Marius Albert Negut ne invita sa meditam la asta.

   Din alta viata – Jurnal de copil este o carte ca un strop de lumina in calea oricarui om care ii deschide paginile si de aceea ar fi o lectura recomandata si copiilor nostri.

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Calendar cultural

ianuarie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X